Situatia educatiei in Romania interbelica

 

În România interbelică a existat o preocupare accentuată a tuturor guvernelor pentru diminuarea analfabetismului și creșterea nivelului general de instruire a populației. În perioada 1921-1932 efortul financiar pentru învățământ a fost considerabil, 12,5% din buget. România dispunea de un corp profesoral calificat, care acoperea necesitățile din toate regiunile țării, și o reală elită universitară și academică, ceea ce explică performanțele învățământului interbelic.

Analfabetismul reprezenta o problemă încă spinoasă pentru România interbelică, în ciuda progreselor realizate. Ponderea știutorilor de carte înregistrată la recensământul din 1930 a fost de 57%.

În mediul rural, în 1930, 93% dintre cei alfabetizați aveau doar studii primare, 4% urmaseră o școală secundară, 0,3% aveau studii universitare, aproximativ 50.000 de persoane. Deși învățământul primar era gratuit și obligatoriu, aproape o cincime dintre rezidenții din mediul rural nici nu erau înscriși la vreo formă de învățământ, iar dintre cei înscriși, doar 70% frecventau școala.

Noile provincii alipite au venit cu nivele diferite de școlaritate: Transilvania (67%) și Bucovina (65,7%) și cel mai scăzut în Basarabia (34%). Creșterea numărului persoanelor alfabetizate a avut loc, așa cum era de așteptat, mai rapid în mediul urban decât în mediul rural.

În perioada interbelică, numai învățământul primar era gratuit și obligatoriu. Acest fapt se oglindește în structura știutorilor de carte după gradul de instrucție: 85% au instrucție primară, 8,6% secundară (dar aproape o cincime dintre aceștia în mediul urban), 3,2% profesională, 2,1% universitară, 0,5% alte școli superioare.

Cauza principală a abandonului școlar în mediul rural a fost sărăcia. Mulți țărani săraci nu aveau bani pentru a-și trimite copii la școală: aceasta presupunea cheltuieli importante pentru bugetele familiilor țărănești, pentru a le asigura hainele, rechizitele etc.; la acestea se adaugă utilizarea muncii copiilor în perioadele de vârf din agricultură. Nu în ultimul rând, trebuie să avem în vedere faptul că, din lipsa infrastructurii, în timpul iernii, unii elevii aveau de străbătut distanțe foarte mari până la școală.

In perioada 1921-1932 au fost înscriși, în școlile rurale, 16 milioane de elevi, dintre care au absolvit doar 730.000, cu o medie anuală de 70.000; situația este similară și în orașe, unde au fost înscriși 2.270.000 de elevi, reușind să absolve doar 174.000. La școlile secundare de stat (școli medii, gimnazii, licee), numărul celor înscriși a fost de 1.243.911, din care au absolvit 95.000.

In învățământul superior era de asemenea o disproportie majora: Facultatea de Drept, 122 mii studenți, 8.673 licențiați; Facultatea de Științe, 41 mii înscriși, 2.875 licențiați; Litere, 58 mii înscriși, 5.232 licențiați, școli politehnice, 11.579 înscriși, 1.588 absolvenți. De altfel, în perioada 1925-1938, numărul anual al absolvenților de bacalaureat a variat, dar nu a depășit niciodată pragul de 20.000, cel mai adesea variind între 10.000-15.000, la o populație de 15-19 ani de peste 2 milioane (Institutul Central de Statistică, 1940, 55, 282-283). Rate mici de absolvire pot fi văzute și din altă cheie, respectiv ca efect structural al existenței unei rezerve de forță de muncă în exces, locuri de muncă disponibile, în raport cu stadiul de dezvoltare al capitalismul românesc interbelic.

In perioada interbelica se înregistrează un proces accelerat de alfabetizare a populației României, dar marea majoritate au doar studii primare, mai ales în sectorul agricol. Chiar și în sectorul industrial și comercial, ponderea persoanelor cu studii medii și superioare este scăzută. Atâta timp cât agricultura era ramura de activitate predominantă, utilizând doar forța brută și nu tehnologii moderne, este explicabil nivelul relativ scăzut al motivației participării școlare.

 

 Sursa: Coord. Catalin Zamfir, Istoria sociala a Romaniei