Istorie

  Pe fondul modernizării, urbanizării și industrializării, starea de sănătatea a populației se îmbunătățește marcat comparativ cu perioada interbelică. Avansul făcut de medicină, cuplat cu creșterea nivelului general de educație, contribuie la creșterea nivelului de sănătate și la scăderea mortalității. La acești factori se adaugă politicile de sănătate promovate de către regimul comunist și îmbunătățirea infrastructurii sanitare. Accesul la serviciile de sănătate este universal și gratuit, iar numărul personalului medical calificat crește semnificativ. Astfel în comparație cu 1938, numărul de locuitori ce revin unui medic este de patru ori mai mic. Perioada comunistă poate fi împărțită în două faze ți în ceea ce privește domeniul sanitar. În prima fază, între 1948 și 1965 efortul principal este îndreptat către schimbarea proprietății inclusiv în domeniul sanitar. Odată cu naționalizarea sunt trecute în proprietatea statului toate unitățile medicale. La infrastructura existen...

            În anii ’50 s-a declanșat un program ambițios de cuprindere în învățământul primar și secundar a tuturor copiilor de vârstă școlară și finalizarea procesului alfabetizării celor patru milioane de neștiutori de carte, program lansat în 1945. S-au făcut investiții majore în sistemul școlar: s-au construit școli și universități. O nouă lege a învățământului, în 1978, accentuează ca obiectiv fundamental al învățământului pregătirea forței de muncă pentru producție, prin alinierea programelor școlare la cerințele industriei. Cultura generală este trecută în plan secundar, în raport cu pregătirea pentru producție. Pentru că universitățile trebuiau să pregătească doar specialiști pentru economie, locurile la universități erau limitate în funcție de nevoile economiei. România înregistrează cea mai scăzută rată brută de cuprindere în învățământul universitar, comparativ cu celelalte țări comuniste. În plus, pentru că regimul com...

  Starea de sănătate a populației era precară, specifică unei societăți subdezvoltate. România interbelică prezenta atât cea mai ridicată natalitate din Europa, cât și cea mai ridicată mortalitate. Tabloul general al principalelor cauze ale deceselor este unul specific perioadei premoderne, în care bolile aparatului respirator și bolile infecțioase și parazitare predomină. Spre exemplu, în 1939, bolile aparatului respirator și bolile infecțioase cumulau o treime din decesele înregistrate, în timp ce bolile de inimă și cancerul reprezentau circa 10%. Pneumoniile și tuberculoza erau deosebit de larg răspândite. Alcoolismul reprezenta o altă problemă medico-socială, ce afecta îndeosebi mediul rural. La mortalitatea infantilă, România ocupa de asemenea ocupa prima poziție în Europa cu 17,4 decese la 100 de născuți-vii. Aceasta înseamnă că o cincime din copiii ce se nasc în fiecare an, mor înainte de a intra în al doilea an al vieții. În cifre absolute reprezintă pentru totalul de...

  În România interbelică a existat o preocupare accentuată a tuturor guvernelor pentru diminuarea analfabetismului și creșterea nivelului general de instruire a populației. În perioada 1921-1932 efortul financiar pentru învățământ a fost considerabil, 12,5% din buget. România dispunea de un corp profesoral calificat, care acoperea necesitățile din toate regiunile țării, și o reală elită universitară și academică, ceea ce explică performanțele învățământului interbelic. Analfabetismul reprezenta o problemă încă spinoasă pentru România interbelică, în ciuda progreselor realizate. Ponderea știutorilor de carte înregistrată la recensământul din 1930 a fost de 57%. În mediul rural, în 1930, 93% dintre cei alfabetizați aveau doar studii primare, 4% urmaseră o școală secundară, 0,3% aveau studii universitare, aproximativ 50.000 de persoane. Deși învățământul primar era gratuit și obligatoriu, aproape o cincime dintre rezidenții din mediul rural nici nu erau înscriși la vreo formă de...

  Burghezia mică și mijlocie, cea comercială, iar mai ales după 1934 burghezia financiară și industrială, au constituit o nouă clasă socială mult mai activă în plan social, economic și politic.   Burghezia română includea: marii industriași (circa 3.000), marii comercianți (2.000); bancherii (1.500), marii agricultori (10.000), categorie care cuprinde marii proprietarii ce dețin cel puțin 100 ha și care reprezintă, în mare parte, fosta moșierime, intrată în rândurile burgheziei în urma reformei agrare (marii agricultori reprezentau 0,4% din totalul proprietarilor, dar controlau aproape 15% din suprafața însămânțată; inginerii particulari (1.500); economiștii particulari (1.500); rentierii (persoanele inactive) din categoriile sus menționate (1.500). Rezultă un total al burghezei de 22.500 de persoane, reprezentând 0,1% din populația României la finele perioadei interbelice, adică în total 0,4% din populație dacă adăugăm și membrii familiilor (familia tipică de 4,5 membri din...