Organizarea administrativ teritoriala a Romaniei in perioada celui de al doilea razboi mondial

 

În ianuarie 1942 s-a modificat Legea pentru organizarea Ministerului Afacerilor Interne din 1936, creându-se o nouă circumscripţie de deconcentrare a administraţiei centrale, Inspectoratul General Administrativ. Acest inspectorat era organ de îndrumare şi control al serviciilor exterioare şi al administraţiei locale şi efectua anchete, inspecţii şi însărcinări speciale ordonate de minister. Numărul judeţelor arondate, organizarea şi reşedinţele precum şi atribuţiile inspectorilor generali administrativi, urmau să se stabilească prin decizii ministeriale. 

Ulterior, atribuţiile inspectorilor generali administrativi s-au completat cu dreptul de a numi membri de drept în consiliile de prefectură, ale municipiilor şi oraşelor reşedinţe. Începând cu februarie 1943 aceştia au putut exercita tutelă administrativă asupra anumitor acte ale organelor administraţiei publice locale. Poziţia lor a fost întărită prin Decretul-Lege din 22 martie 1943 când li s-a acordat dreptul de a aplica pedepse disciplinare primarilor din oraşele reşedinţe de judeţ şi ajutorilor acestora.

S-au creat astfel 11 Inspectorate Generale Administrative cu următoarele circumscripţii având reşedinţele în oraşele respective:

1. Alba-Iulia cu judeţele:Alba, Bihor, Cluj-Turda şi Hunedoara;

2. Bacău cu judeţele: Bacău, Neamţ, Putna şi Roman;

3. Braşov cu judeţele: Braşov, Dâmboviţa, Făgăraş şi Prahova;

4. Bucureşti cu judeţele: Ilfov, Buzău, Rm. Sărat şi Vlaşca;

5. Constanţa cu judeţele: Constanţa, Brăila, Ialomiţa şi Tulcea;

6. Craiova cu judeţele: Dolj, Mehedinţi, Gorj şi Romanaţi;

7. Galaţi cu judeţele: Covurlui, Fălciu, Tecuci şi Tutova;

V8. Iaşi cu judeţele: Iaşi, Baia, Botoşani, Vaslui;

9. Piteşti cu judeţele: Argeş, Muscel, Olt şi Teleorman;

10. Sibiu cu judeţele: Sibiu, Târnava-Mare, Târnava-Mică şi Vâlcea;

11. Timişoara cu judeţele: Timiş-Torontal, Arad, Severin şi Caraş.

Aceste circumscripţii au fost modificate prin Decizia nr. 3363 A din 27 aprilie 1945 a Departamentului Afacerilor Interne, pentru a cuprinde şi judeţele din Nord-Vestul Transilvaniei revenite de sub ocupaţie. Noile circumscripţii au fost Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Piteşti, Sibiu, Suceava şi Timişoara.

Organizarea administrativ-teritorială a ţării în perioada celui de-al II-lea Război Mondial a trecut printr-o serie de schimbări care au condus la conturarea unui model specific, adaptat stării de război. Mai puţin orientat spre latura reformatoare, ci mai ales spre opera de organizare practică şi simplă, acest model era, în opinia doctrinarilor regimului, menită să asigure coeziunea naţională, producţia şi echilibrul social. Mihai Antonescu susţinea că s-a renunţat la transformarea legii într-un scop în sine în favoarea metodei simple a îndrumărilor directe. Totuşi lipsa Parlamentului şi abuzul de decretelegi şi decizii ministeriale, modificările foarte frecvente ale legii administrative nu au determinat crearea unei administraţii publice funcţionale, cum sperau guvernanţii.

Principiile care au călăuzit organizarea administrativ-teritorială în aceste perioade au fost:

– promovarea administraţiei ca acţiune (şi nu ca deliberare);

– principiul comandamentului unic – conducerea unitară a administraţiei publice;

– coordonare şi cooperarea între organe – crearea de consilii de colaborare pe lângă administraţiile unipersonale locale;

– simplificarea şi raţionalizarea formalităţilor birocratice;

– deconcentrarea administrativă;

– conformismul administrativ (corespondenţa pe verticală a serviciilor publice teritoriale la diferitele nivele, pentru a se realiza o bună coordonare administrativă);

– descentralizarea administrativ-teritorială (principiu clamat dar în realitate s-au eliminat unele elemente importante ale descentralizării administrative.

În cadrul acestei paradigme au avut loc importante modificări în împărţirea administrativ-teritorială a ţării consacrate prin Legea nr. 62 din 23 ianuarie 1942 pentru modificarea art.4 din Legea administrativă din 193824. Acestea au afectat mai ales nivelul comunal şi au vizat o nouă delimitare teritorială a comunelor rurale şi urbane. Legea prevedea o nouă împărţire administrativ-teritorială a ţării, exceptând Basarabia şi Bucovina.

Necesitatea redelimitării acestor unităţi administrativteritoriale s-a bazat pe rapoartele primite de la prefecţi, care au constatat că există comune rurale cu venituri foarte reduse, chiar sub nivelul a 50 mii lei, care nu pot suporta minimul de cheltuieli necesare susţinerii administraţiei proprii. Ideea era să se creeze unităţi administrative viabile.

Astfel art.4 reglementează comunele rurale ca fiind alcătuite din unul sau mai multe sate şi dispunând de venituri ordinare de minim 200 mii lei anual. Excepţie puteau face satele situate în condiţii geografice deosebite, la distanţe mari de alte sate sau cele care aveau un trecut istoric ori tradiţie îndelungate, acestea putându-se constitui în comune indiferent de veniturile ordinare.

Rezultatul aplicării acestui act normative a fost desfiinţarea a 341 de comune rurale şi înfiinţarea, prin contopirea cu alte comune, a 55 de comune suburbane şi 3 comune rurale. De asemenea, 16 sate s-au contopit cu alte sate. La nivelul unor judeţe, numărul de comune desfiinţate prin contopire cu alte comune este notabil: Alba – 33 de comune, Arad – 30 de comune, Bihor – 84 de comune, Gorj – 20 de comune, Rm. Sărat – 22 de comune, Severin – 50 de comune, Vâlcea – 24 de comune.

Numirea primarilor din comunele rurale şi oraşele nereşedinţe de judeţ, era prevăzută să se facă de către prefect, pe o perioadă de 6 ani, dintre membrii comunei. Pentru comunele urbane reşedinţe de judeţ şi pentru staţiunile balneo-climaterice numirea primarului se făcea prin decizia ministrului afacerilor interne, iar pentru numirea primarilor de municipii, prin decret, la propunerea ministrului afacerilor interne. Din 1943 numirea primarilor în comunele urbane nereşedinţe de judeţ a fost delegată inspectorilor generali administrativi la propunerea prefecţilor judeţelor respective. Din 1944, tutela administrativă asupra actelor juridice emise la nivel de judeţe, municipii, oraşe reşedinţe de judeţ şi staţiuni balneo-climaterice, privind încheierea de tranzacţii şi acceptarea de donaţii, a fost delegată inspectorilor generali administrativi, în circumscripţiile respective.

Astfel, inspectorii administrativi, prefecţii de judeţe, pretorii de plăşi şi primarii lucrau într-un sistem de deconcentrare administrativă ierarhic, structurat pe verticală, menit să funcţioneze într-o unitate de scop şi acţiune cu Ministerul Afacerilor Interne. Controlul administrativ, diferit de tutelă, se făcea după această schemă ierarhică limitat fiind la cercetări şi constatări, nu şi la anularea actelor.

 

 

Sursa: Viorel Stanica, Administrarea teritoriului Romaniei in timpul celui de al doilea razboi mondial