Comertul in Tarile Romane intre sec. XIV - XVIII

Un rol important în economia Ţărilor Române a avut şi comerţul intern, extern şi de tranzit. Comerţul intern se realiza în târgurile, iarmaroacele si balciurile organizate în diferite locuri anual, lunar și săptămânal. Comerţul intern era asigurat mai ales de existenţa târgurilor şi iarmaroacelor în oraşele româneşti, fiind amintite în Transilvania de la mijlocul secolului al XIV-lea, iar în oraşele din Moldova şi Ţara Românească, din secolul al XV-lea.

Comerţul extern şi cel de tranzit, de asemenea, au jucat un rol important în economia Ţărilor Române. La dezvoltarea comerţului extern şi de tranzit a contribuit, în mare măsură, şi faptul că Ţările Române se aflau în calea unor drumuri comerciale internaţionale care legau Rusia, Polonia, parţial ţările Europei de Apus, cu Imperiul Otoman. Spre sfârşitul secolului al XIV-lea a început să funcţioneze drumul commercial moldovenesc, care lega oraşele din Polonia Cracovia şi Liovul cu oraşele de la Dunăre şi Marea Neagră, Chilia şi Cetatea Albă.

Pe parcursul timpului, comerţul de tranzit a fost reglementat de mai multe privilegii comerciale acordate de domnii Moldovei şi Ţării Româneşti negustorilor străini. Unul dintre primele cunoscute este cel acordat de Alexandru cel Bun negustorilor din oraşul Liov în anul 1408. Privilegiul indică mărfurile, animale, blănuri, produse meşteşugăreşti etc., care tranzitau Moldova şi urmau, după plata vamei, în oraşele indicate (Suceava, Baia, Bacău, Tighina, Cetatea Albă), să fie duse în Hanatul Crimeii, Ţara Românească, Ungaria. Domnii Moldovei au acordat privilegii comerciale negustorilor din cele şapte scaune săseşti şi braşovenilor (Iliaş, 1433, 1437), negustorilor braşoveni (Ştefan, 1435, 1437, 1444; Roman, 1447; Petru, 1448; Alexandru, 1449; Alexandru, 1452, Petru, 1455; Ştefan cel Mare, 1458), negustorilor lioveni (Petru Aron, 1456; Ştefan cel Mare, 1460).

Principalul drum comercial ce lega Moldova şi Transilvania era de la Sibiu spre Braşov şi Suceava, punctele de vamă în Moldova erau la Roman, Bacău, Trotuş, Adjud şi Suceava. Obiectul comerţului îl constituiau postavurile, uneltele agricole (seceri, coase) şi arme (săbii, platoşe, pumnale etc.). Din Moldova spre Transilvania se exportau mai ales produse alimentare. De pe la sfârşitul secolului al XV-lea locul principal în comerţul cu Moldova îl ocupă oraşul Braşov.

Instaurarea suzeranităţii otomane a încetinit procesul de formare a pieţei interne a Ţărilor Române (unele teritorii chiar au fost anexate de Imperiul Otoman şi transformate în raiale şi paşalâcuri), dar nu 1-a oprit definitiv. Schimbul intern dintre diferite regiuni geografice continuă să aibă loc. Faptul că Poarta a transformat unele regiuni din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania în raiale şi paşalâcuri a împiedicat includerea lor într-o piaţă internă unică. O altă piedică în dezvoltarea comerţului intern a fost sistemul de vămi interne, doar unele mănăstiri se bucurau de privilegii vamale, fiind scutite de obligaţia de a plăti vama mare, mică sau brudina.

Cu toate aceste greutăţi, izvoarele menţionează un schimb intens între diferite regiuni geografice. Spre exemplu, vinul de la Cotnari, pâinea şi poama din regiunile de câmpie erau duse spre Baia şi alte regiuni muntoase. Minele de sare din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania asigurau cu acest produs important toate regiunile româneşti unde el lipsea.

Instaurarea suzeranităţii otomane în Ţările Române n-a dus la reorientarea imediată a comerţului extern spre Turcia. Abia în secolul al XVII-lea – prima jumătate a secolului al XVIII-lea, volumul mărfurilor exportate în Imperiul Otoman îl depăşeşte pe cel exportat în diferite ţări europene. Acest fapt ne indică destul de limpede că, în pofida eforturilor Porţii, ea nu a reuşit să instaureze monopolul deplin asupra comerţului extern, multe mărfuri erau exportate şi în alte ţări.

Privilegiile comerciale, acordate de către Poartă negustorilor englezi, au contribuit şi la dezvoltarea raporturilor comerciale moldo-engleze. În orice caz, la 27 august 1588 domnul Moldovei Petru Şchiopul a acordat un privilegiu comercial ambasadorului englez William Harborne, care se întorcea în Anglia prin Moldova.

Intense legături comerciale aveau Moldova şi Ţara Românească cu câteva

oraşe din Transilvania – Braşov, Bistriţa, Sibiu. Spre Transilvania se exportau animale (boi, cai, porci), piei, lână, ceară, vin, miere şi alte produse. Din Transilvania se aduceau mărfuri, care în Ţările Române extracarpatice nu se produceau sau se produceau într-o cantitate foarte mică (fier, plumb, aramă, vopsele, încălţăminte, ţesături ş.a.). Deseori bovinele din Moldova, prin Transilvania, erau exportate mai departe în ţările Europei de Apus, iar multe mărfuri (postavuri, îmbrăcăminte, podoabe) din Franţa, Germania, Italia, Cehia etc., erau aduse în Moldova şi în Ţara Românească.

O altă direcţie a comerţului extern al Ţărilor Române era orientată spre oraşele din Polonia şi Ucraina – Lvov, Cracovia, Kiev, Sniatin, Cameniţa. Spre aceste regiuni se exportau mai ales boi, export care aducea un mare venit Moldovei. Plata pentru arenda vămii din Hotin era de 80 000 taleri anual. În 1581, la iarmarocul din Sniatin s-au vândut 2020 de vite care aparţineau lui Iancu Sasul, cu 6 taleri vita (120 120 taleri). În anii 90 ai sec. XVI, numai la piaţa din Cernăuţi se vindeau circa 30 mii de vite (180 000 taleri). În Polonia se exporta şi tutunul din Moldova. Din oraşele poloneze se aduceau în ţările Române metale şi produse meşteşugăreşti (coase, cuţite, cuie, ţesături, blănuri, podoabe etc.).

Domnii români erau interesaţi şi în prosperarea comerţului de tranzit, aşezarea geografică a Ţărilor Române contribuind la dezvoltarea acestuia. Domnii şi vistieria aveau mari venituri de la negustorii care treceau prin Țările Române. Pe această cale, se acumulau mari rezerve de bani, fapt ce avea o importanţă deosebită pentru Ţările Române, care în perioada vizată nu băteau monedă proprie decât în cazuri foarte rare. Atare monede au bătut Alexandru Lăpuşneanu, Despot-Vodă, Ioan-Vodă cel Viteaz, Ştefan Răzvan, Ieremia Movilă, Eustratie Dabija-Vodă, Mihnea al IlI-lea.

Însă monedele locale în perioada dată n-au jucat, practic, niciun rol în circulaţia monetară a Ţărilor Române, rolul principal revenind monedelor străine din aur şi argint (ducaţi, taleri, zloţi, potronici, accele, groşi, polu-groşi etc.) bătute în Polonia, Imperiul Otoman, Ţările de Jos, statele italiene şi în alte ţări. În acest răstimp, circulaţia monetară a fost determinată atât de suzeranitatea otomană, care a generat fenomenul împrumutului de către domnie a banilor de la cămătarii greci, cât şi de revoluţia preţurilor, care a dus la devalorizarea monedei.

 Sursa: Ion Eremia, Curs Istoria romanilor. Epoca medievala