Teritorii romanesti aflate sub administrarea directa a Imperiului Otoman

Drept rezultat al campaniei otomane din 1538, Poarta a anexat de la Moldova oraşul Tighina şi partea de sud a regiunii dintre Nistru şi Prut – Bugeacul. Denumirea oraşului Tighina a fost schimbată în Bender şi aici a fost creată o raia otomană. Şi tot în urma acestei campanii a fost formată raiaua Brăila. Politica de anexare a teritoriilor româneşti de către Poartă a fost continuată şi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Ca rezultat al expediţiei otomane din 1552, în Transilvania a fost format un nou paşalâc cu centrul la Timişoara. Ulterior, la 1595, a fost formată raiaua cu centrul la Ismail, iar la 1622, raiaua cu centrul la Reni. În legătură cu slăbiciunea militară otomană din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Poarta cedează Imperiului Habsburgilor Transilvania (1699).

Către mijlocul secolului al XVIII-lea, imense teritorii româneşti erau înstrăinate: întreaga Transilvanie era supusă Habsburgilor, turcii şi tătarii ocupau în regiunea Nistru-Prut circa 55,7% din întreg teritoriul regiunii, ceea ce alcătuia 27,2% din teritoriul întregii ţări. Este de remarcat că hotarul dintre Moldova şi raialele otomane nu a fost fix. Unii domni reuşeau să recupereze o parte din teritorii. În anii 1541-1542, Petru Rareş reuşeşte să recupereze o porţiune de pământ, unde erau aşezate 26 de sate (iniţial 35), dar cu condiţia ca haraciul să fie mărit. Mai târziu, în 1574, Petru Şchiopul reuşea să obţină câteva sate, dar tot cu preţul măririi haraciului.

Teritoriile româneşti ocupate nu au constituit un obiect de colonizare pentru otomani. Musulmanii aduşi au populat numai oraşele, satele au continuat să fie populate de români. Bugeacul devine o zonă de mişcare permanent a tătarilor. Populaţia locală a fost redusă la o stare de inferioritate. Ei nu aveau dreptul să poarte arme, să folosească vestimentaţie turcească etc. Localnicii şi-au păstrat dreptul de judecată după obiceiurile şi legile lor. Otomanii au acordat populaţiei creştine autonomie administrativă şi religioasă: ei aveau aleşii lor care le reprezentau interesele pe lângă autorităţile otomane.

În pofida faptului că dreptul international musulman prevedea ca bisericile din teritoriile cucerite cu sabia să fie transformate în locuinţe, în teritoriile româneşti ocupate de turci şi tătari s-a menţinut Biserica Creştină. Biserici creştine erau la Căuşeni, Chilia, iar la Brăila se afla reşedinţa unui mitropolit. În raiale, o parte din pământ a fost transformat în vacuf, cealaltă parte a rămas în proprietatea statului sau a fost împărţită marilor dregători otomani, domenii cunoscute cu numele de haşuri (proprietăţi funciare mari), ziameturi (proprietăţi funciare mijlocii) şi timaruri (proprietăţi funciare mici).

Administraţia otomană, instaurată pe teritoriile româneşti, îşi exercita funcţiile numai asupra populaţiei islamice. Creştinii, dacă îşi plăteau la timp impozitele şi nu se răsculau, erau lăsaţi în pace. În fruntea provinciei se afla beglerbeiul (paşa) – guvernatorul, care dispunea de toată puterea militară şi civilă, urmat de defterdar (responsabil de funcţie), serascher (conducătorul militar), kadi (deţinea în carăle sau cadilâc-uri funcţii administrative, judecătoreşti şi religioase). Cel din urmă era ajutat de un naib. Administrarea oraşelor se efectua de un kehaia, ajutat de serdarul de ieniceri, subaşi (şeful poliţiei) şi muhtesib (contabil).

 Sursa: Ion Eremia, Curs Istoria romanilor. Epoca medievala