Statutul politico-juridic al Ţărilor Române în timpul regimului fanariot

Regimul fanariot a însemnat, în primul rând, desemnarea domnilor direct de către Poarta otomană. În pofida faptului că în scaunele de la Iaşi şi Bucureşti erau numiţi greci dintre foştii dragomani de la Poartă, au fost şi unele excepţii. În prima jumătate şi la mijlocul secolului al XVIII-lea, au domnit doi reprezentanţi ai familiei româneşti Racoviţă, iar începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, patru reprezentanţi ai familiei româneşti Călmaşu (Callimachi), originară din ţinutul Orhei.

Izvoarele publicate care reflectă raporturile Ţărilor Române cu Poarta otomană în epoca fanariotă oferă informaţii şi în privinţa instituţiei domniei. Unele dintre ele acordă domnilor independenţă deplină, în sensul recunoaşterii puterii depline de administrare a ţării. În mai multe acte sunt menţionate prerogativele domnului ca autoritate supremă asupra tuturor supuşilor şi asupra întregului teritoriu al ţării, dreptul suprem în materie fiscală – introducerea şi perceperea impozitelor, dreptul de a percepe taxele vamale etc. Domnii au dispus şi de autonomie juridică, fiind instant supremă de judecată în ţară. Domnii români au avut dreptul să mobilizeze oşteni pentru a-şi apăra ţara în faţa trupelor străine. Documentele timpului fixează mai clar şi obligaţiile domnilor faţă de Poartă: îndeplinirea rapidă şi corectă a tuturor poruncilor sultanului, achitarea obligaţiilor băneşti şi materiale, furnizarea informaţiilor referitoare la Ţările Române şi la ţările învecinate.

Autonomia Ţărilor Române a fost garantată de Poartă prin berat (diplomă de investitură), acordată domnilor în epoca fanariotă). Şi în această perioadă principiul autonomiei politice a reprezentat fundamentul raporturilor dintre Principatele Române şi Poartă. Mai multe acte otomane subliniază că Ţările Române sunt „separate la cancelarie, scutite de a fi călcate cu piciorul şi libere în toate privinţele”. Această formulă precizează clar poziţia distinctă a Ţărilor Române în cadrul sistemului politico-administrativ al Porţii.

Pentru desemnarea statutului politico-juridic al Ţărilor Române erau folosite şi alte sintagme ca: „anexe ale ţărilor bine păzite”, „proprietate rămasă în moştenire”, „provincii privilegiate”. Acestea urmau să sublinieze suzeranitatea Porţii asupra Ţărilor Române, apartenenţa lor la sistemul politic otoman, dar nu şi la un sistem instituţional.

De regulă, domnia era dată pentru trei ani de zile. Însă acest principiu era încălcat permanent. Domnii erau schimbaţi înainte de expirarea termenului – aceasta se făcea pentru că otomanii beneficiau de mari profituri materiale şi financiare. Aşadar, o trăsătură caracteristică a regimului fanariot a constituit-o procesul de schimbare a domnilor. În Moldova, stăpânul scaunului domnesc a fost schimbat de 11 ori, iar în Ţara Românească de 10 ori, domnii fiind instalaţi în scaun de câte 3-4 ori în fiecare ţară.

Ţările Române au continuat să fie un teatru de război, unde marile puteri ale timpului căutau să-şi satisfacă interesele lor strategice. Aceasta a provocat mari pierderi materiale, financiare, umane şi teritoriale. La 1715 otomanii ocupă o bună parte din nordul Moldovei şi formează raiaua Hotin, teritoriu retrocedat pentru puţin timp (iunie 1740) Moldovei. De asemenea, la 1718, Oltenia a fost anexată de Imperiul Habsburgic, teritoriu retrocedat Ţării Româneşti în 1739. Aceste cedări teritoriale au însemnat atât încălcarea de către Poartă a vechilor tratate încheiate cu Ţările Române, cât şi slăbiciunea militară a Imperiului Otoman. Este de remarcat şi faptul că fanarioţii, în măsura posibilităţilor, de altfel nu prea mari, au apărat integritatea teritorială a Ţărilor Române.

În materie de politică externă, fanarioţii au fost lipsiţi total de dreptul de a promova o politică externă independentă faţă de Poartă. Drepturile lor s-au limitat la obligaţia de a culege informaţii în folosul Porţii.

Este de remarcat şi faptul că, cel puţin, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, domnii fanarioţi nu se mai situează în fruntea mişcării de eliberare a românilor, acest rol revenind doar partidelor boiereşti din Moldova şi Ţara Românească.

În epoca fanariotă, s-a ajuns la o exploatare fiscală excesivă a populaţiei. Majoritatea obligaţiilor încasate de la ţărani încep să fie plătite în bani. Este de reţinut menţinerea unor dări vechi care se colectau pentru satisfacerea cerinţelor Porţii, din secolul precedent. Este vorba în primul rând de banii steagului, impozit plătit de ţărani, preoţi, mazili, posibil şi de boieri. Darea este amintită în timpul domniei lui Grigore Ghica (1735-1741) şi Constantin Mavrocordat (1741). În timpul lui Constantin Mavrocordat se plăteau câte 105 parale de persoană. În folosul statului s-au plătit berbecii, dare amintită şi în timpul domniei lui M. Racoviţă (1716-1726), sulgiul (în bani), ialoviţa (în natură şi în bani), ban domnesc (temporară, în bani şi în natură), văcăritul. Darea a fost foarte grea pentru populaţie. La 1741 C. Mavrocordat a desfiinţat văcăritul, Totuşi, Ioan Mavrocordat, care ocupă scaunul Moldovei între 1743-1747, reintroduce această dare – 7 lei şi 45 bani pentru fiecare vită. O altă dare era cuniţa, plătită atât de străini (negustorii ieniceri din Bender la 1731 plăteau cuniţa pentru păşunatul animalelor în Moldova, negustorii armeni (1739) plăteau cuniţa pentru cumpărări de vite din Moldova), cât şi de boieri, negustori, văduve, ţărani.

Uneori, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, este atestat ţigănăritul – o anumită sumă de bani pentru fiecare cap de rob (1713-2 ughi de cap de rob) şi fumăritul, dare care s-a extins asupra casei, grajdului etc. în Iaşi. Era o dare foarte grea, este menţionată ultima dată în timpul lui Grigore II Ghica (1735-1741).

Cu toate că fanarioţii au încercat să reglementeze plata impozitelor de către populaţie, ei întotdeauna au adunat mai mult. Spre exemplu, Mihail Racoviţă (1741-1744, Ţara Românească), în primele 14 luni de domnie, a încasat 7 „ciferturi” de la populaţie.

Fanarioţii au apărat interesele Ţărilor Române în faţa negustorilor turci care jefuiau populaţia. Grigore Ghica (1733-1735, Ţara Românească) a impus supuşii otomani care se aşezau în ţară să plătească dări pentru vitele lor.

De asemenea, Mihail Racoviţă (1741-1743, Moldova) a obţinut izgonirea lazilor (negustori turci, originari din Asia Mică), obţinând permisiunea Porţii să fie „alungaţi din tot principatul, fiind desfiinţate şi pieţele neguţătoreşti şi bâlciurile, ba chiar li se dărâmară cu totul şi locuinţele lor”.

Fanarioţii din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cu toate că au căutat o cale de compromis cu clasa politică locală, au exclus pe mitropoliţi din sfera vieţii politice, recunoscându-le doar autoritatea ecleziastică.

Cât priveşte haraciul plătit Porţii în această perioadă, situaţia se prezintă în felul următor. La 1702-1703 haraciul anual plătit Porţii era de 141.718 guruşi (283 de pungi acce). Începând cu anul 1742, haraciul se ridica la 285.000 guruşi, ridicare motivată prin realipirea Olteniei la Ţara Românească. Haraciul Moldovei la 1711 era de cca 65.000 de imperiali. La 1718-1719 Moldova plătea 65.454 guruşi. La 1761 haraciul Moldovei era de peste 67.454 guruşi. Aşadar, numai în cadrul Ţării Româneşti, avem o sporire considerabilă a haraciului, în ce priveşte Moldova, volumul haraciului practic a rămas stabil în prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Dar exploatarea economică din partea Porţii nu s-a limitat doar la haraci. Mari sume băneşti erau plătite în legătură cu obţinerea domniei, pentru reînnoirea domniei. Fanarioţii au achitat Porţii nenumărate dări extraordinare în bani şi produse alimentare, care, de asemenea, secătuiau Ţările Române.

Pentru câştigarea şi menţinerea bunăvoinţei dregătorilor otomani, fanarioţii au suportat nenumărate cheltuieli neoficiale (blănuri, ceasuri, diamante etc.). Spre exemplu, pe M. Racoviţă (1730-1731) bunăvoinţa demnitarilor otomani 1-a costat 1.000 de pungi. La 1742 Constantin Mavrocordat şi Mihai Racoviţă au căutat să obţină bunăvoinţa unui demnitar otoman cu o casetă cu diamante de 13 pungi, secretarul său afirmând că şi 150 de pungi e puţin. Dacă ei totuşi vor să-i facă un peşcheş bun, să-i trimită domnul Moldovei 2-3 fete frumoase împodobite, pot fi şi moldovence.

Domnii fanarioţi, cel puţin în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, au susţinut şi cultura românească. La 1741 Constantin Mavrocordat încerca să întemeieze şcoli în oraşele Moldovei. Domnul cerea ca corespondenţa dintre organele centrale şi locale să fie purtată în limba română, Constantin Mavrocordat obligându-1 pe ispravnicul de Soroca să-şi caute logofeţel şi să scrie numai româneşte.

In timpul fanarioţilor statutul juridic al Moldovei şi al Ţării Româneşti rămânea acela de state vasale Imperiului Otoman. Regimul turco-fanariot, pe de o parte, a determinat un regres economic, politic şi militar al Ţărilor Române, pe de altă parte, a avut loc şi un proces de orientalizare a culturii şi civilizaţiei româneşti, limba greacă fiind folosită în administraţie, şcoală şi biserică, au fost preluate, într-o anumită măsură, moravurile, îmbrăcămintea şi modul de viaţă din capitala Imperiului Otoman.

 Sursa: Ion Eremia, Curs Istoria romanilor. Epoca medievala