Forme de manifestare a suzeranitatii otomane asupra Tarilor Romane

De la bun început, este de menţionat că gradul de dependenţă al Ţărilor Române faţă de Poartă a fost diferit. Ţara Românească, care a fost lovită prima de oştile otomane şi a recunoscut suzeranitatea sultanului încă în prima jumătate a secolului al XV-lea, a cunoscut cea mai mare presiune din partea Porţii. Moldova a fost mai puţin afectată, iar Transilvania a cunoscut suzeranitatea otomană în formele cele mai uşoare, încât în Tratatul de pace de la Westfalia (1648), ţările europene au recunoscut Transilvania drept un stat independent.

Suzeranitatea otomană a generat unele fenomene noi în viaţa social-economică şi politică a Ţărilor Române. Unul dintre acestea e fenomenul ocupării scaunului domnesc din Moldova de către reprezentanţi din Ţara Românească, şi invers. De asemenea, mai mulţi boieri moldoveni au ocupat funcţii de mari dregători în Ţara Românească, şi invers. Fenomenul indigenatului, care apare în secolul al XVI-lea, tot poate fi o consecinţă a suzeranităţii otomane.

Domnul şi boierii din Moldova, nesiguri de viaţa lor, obţineau prin indigenat dreptul de cetăţean şi nobil al Poloniei. Indigenatul le asigura liniştea, securitatea şi bunăstarea în Polonia. Pătrunderea elementului grec în societatea medievală românească (din a doua jumătate a secolului al XVI-lea), de asemenea, a fost o consecinţă a suzeranităţii otomane. Un alt fenomen generat de suzeranitatea otomană a fost amestecul tătarilor în viaţa politică internă a Ţărilor Române. Forţa tătarilor era folosită pentru pedepsirea domnilor neascultători, iar în anul 1595 sultanul chiar a concedat hanului Crimeii dreptul asupra scaunului Moldovei.

Alături de aceste fenomene, suzeranitatea otomană a avut implicaţii directe asupra modului de succesiune la scaun. Ca şi anterior, domnul era ales de ţară, dar confirmarea lui de către sultan era obligatorie, o parte a ceremonialului de înscăunare avea loc la Constantinopol. Fiind suverani în ţările lor, în faţa sultanului domnii români erau trataţi ca nişte robi, care oricând îşi puteau pierde domnia, viaţa şi averea. Confirmarea la domnie nu era pentru toată viaţa domnului. După un anumit timp, de regulă trei ani, domnul urma să fie iarăşi confirmat în scaun.

Ţările Române au fost obligate să achite o serie de prestaţii în folosul Imperiului Otoman. Tributul, cunoscut cu termenul turcesc haraci, a fost prima obligaţie economică a Ţărilor Române faţă de Poartă. Moldova şi Ţara Românească au început să plătească această dare în secolul al XV-lea, Transilvania după 1541. Haraciul se achita în bani, suma şi semnificaţia lui nu au fost aceleaşi întotdeauna. Până la mijlocul secolului al XVI-lea, haraciul plătit de munteni şi moldoveni avea semnificaţia de răscumpărare a păcii, iar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, plata tributului s-a încărcat cu semnificaţii rezultate direct din noile raporturi de forţe.

După unele evaluări, către sfârşitul deceniului patru al secolului al XVI-lea, Ţara Românească plătea 16.000 galbeni, Moldova 12.000-15.000 galbeni.

La începutul secolului al XVII-lea, Moldova şi Ţara Românească plăteau câte 35.000 taleri fiecare. Haraciul plătit Porţii de Constantin Brâncoveanu a variat, între anii 1687-1714, între 136.718 guruşi (lei, taleri, galbeni) şi 141.718 1/2 guruşi. Tributul Transilvaniei a fost stabilit iniţial la 10.000 florini, între 1575-1612 s-a plătit 15.000 florini, între 1612-1662 s-a revenit la suma de 10.000, iar din 1662 – 40.000 florini.

În afară de haraci, au mai existat o serie de dări în bani faţă de turci. Mucarerul mare – se plătea la confirmarea domniei o dată la 3 ani. Mucarerul mic – se plătea la întărirea domniei. Bairamlâcul – se achita sultanului şi marilor demnitari de bairam. Lipsele banilor – otomanii socoteau valoarea de schimb a monedelor în circulaţie sub cea reală, atunci când tributul era adus la Poartă, de aceea suma achitată sub formă de tribut era artificial ridicată. Satarale – o dare excepţională în bani amintită la începutul secolului al XVIII-lea. Banii steagului – o dare excepţională introdusă cu scopul de a acoperi o parte din cheltuielile făcute la Poartă pentru a obţine scaunul domnesc.

Ţările Române au avut numeroase obligaţii de aprovizionare faţă de Poartă (oi, vite, grâu, secară, cai, seu, miere de albine, sare etc.). Uneori acestea sunt amintite ca dări speciale (berbecii, caii împărăteşti etc.). Otomanii au impus anumite restricţii Ţărilor Române, limitându-le sau luându-le dreptul de a exporta aceste produse în alte ţări, în afară de imperiu. Cu toate acestea, izvoarele atestă cu lux de amănunte că otomanii nu au instituit un monopol strict asupra comerţului extern al Ţărilor Române.

Ţările Române au îndeplinit şi o serie de obligaţii militare în favoarea Porţii, ca: participarea cu un detaşament de oşteni la campaniile militare alături de trupele otomane, asigurarea cu cele trebuincioase a locurilor de popas (menzilurilor) în timpul trecerii trupelor otomane prin Ţările Române, participarea cu detaşamente de lucrători la construcţia sau repararea cetăţilor otomane, informarea Porţii despre mişcările trupelor duşmane.

 Sursa: Ion Eremia, Curs Istoria romanilor. Epoca medievala