Rivalitati anglo-franceze in prima jumatate a sec. XVIII

Anglia va reuşi cu greu să desfăşoare o politică externă cu o componentă continentală. Oscilaţiile ei interne în plan religios, modelul politic singular, vocaţia şi propriile interese maritime şi comerciale, toate au întreţinut o relaţie şi un climat de suspiciune a statelor europene catolice şi protestante faţă de ea, pentru continentali Anglia rămânând un potenţial duşman. Abia urcarea pe tron a dinastiei de Hanovra (1714) integrează mai bine politica externă insulară în cea europeană, sporind şansele de includere într-un parteneriat politico-militar.

Începând cu secolul al XVIII-lea, Anglia, pentru care armata continua să fie un lux suplimentar, se dovedeşte tot mai interesată în menţinerea unui echilibru de forţe continental. Alianţele sale, sunt dictate de necesitatea neutralizării încercărilor oricărui stat european de a-şi impune supremaţia. În consecinţă, îşi va folosi avantajele insularităţii care o face greu accesibilă chiar şi unui război maritim, resursele economice şi financiare, inclusiv ale imperiului său colonial, capacitatea flotei militare şi comerciale, controlul efectiv al căilor maritime şi atlantice.

După pacea de la Utrecht, posesia coloniilor franceze o consolidează în America de Nord, iar Gibraltarul îi dă controlul strategic al Mediteranei.

Fundamental diferite, interesele franceze bazate pe vocaţia continental deja afirmată şi cele prioritar maritime ale Angliei aduc totuşi cele două state într-o relaţie conflictuală, situându-le în centrul rivalităţilor europene. Europa apuseană cunoaşte între 1715-1740 o stabilitate relativă a relaţiilor dintre state.

În schimb, în Europa Centrală şi de Răsărit, confruntarea de interese dintre cele trei imperii: Habsurgic, Otoman, Rus crează apariţia unor zone de influenţă din care confruntările militare nu lipsesc.

Un conflict limitat, dar plin de semnificaţii care implică interese europene ce duc până la imixtiunea în viaţa politică a unui stat suveran este războiul de succesiune la tronul Poloniei (1733-1738). Succesiunea a fost un pretext ascuns pentru nouă confruntare de interese franco-austriacă. Intervenţia Rusiei, aliată cu imperialii şi susţinerea unui candidat comun la tronul polonez semnifică debutul ei într-o confruntare de interes continental iar Franţa, în numele alianţelor de familie îşi face reintrarea după tratatul de la Utrecht în politica europeană apărându-şi prestigiul. Prin combinaţii diplomatice savante, pacea de la Viena (1738) inovează în diplomaţie schimbul de posesiuni teritoriale. Trocul teritorial întărea poziţiile politice ale Habsburgilor şi Bourbonilor în peninsula italică.

În 1740, debutează însă războiul de succesiune la tronul Austriei. Dintr-o problemă internă, de succesiune dinastică, reglementată juridic şi diplomatic ea se transformă într-un conflict european. Carol al VI-lea, promovând o politică austriacă activă în plan european legitima prin Pragmatica Sancţiune (1713) continuitatea dinastiei de Habsburg şi pe linie de descendenţa feminină, condiţionând-o de păstrarea integrităţii teritoriale a imperiului. Actul a fost recunoscut în timp de toate marile puteri europene. Astfel, în 1740, pe tronul Austriei urcă Maria Tereza.

Contestarea succesiunii a venit din raţiuni tradiţional dinastice de moştenire în familie, din partea Bavariei, Saxoniei şi Spaniei. În acelaşi timp, Frederic al II-lea al Prusiei, din raţiuni strategico-economice ocupă provincial austriacă Sileazia. Acţiunea face parte dintr-o strategie politică cu scopul definitivării centralizării statului prusac, lipsit în acel moment de o unitate teritorială reală. Reacţia rapidă a lui Frederic al II-lea dovedeşte capacitatea de intervenţie şi potenţialul militar al statului prusac.

Încheierea în 1748 a păcii de la Aachen (Aix la Chapelle) care pune punct războiului de succesiune confirmă la nivel european valabilitatea Pragamaticei Sancţiuni, dar şi posesiunea prusacă asupra Sileziei. Franţa, cu toate eforturile întreprinse – victoria de la Fontenay (1745) fiind considerată „ultima mare zi militară a monarhiei franceze”, nu şi-a fructificat însă atuurile în plan diplomatic pentru a-şi regla interesele coloniale cu Anglia. Războiul a evidenţiat Europei existenţa unei noi şi veritabile puteri militare: Prusia, devenită un real pericol pentru Austria şi continent.

 Sursa: Ion Bulei, Alin Ciupala, Lucia Popa, Procesul de modernizare in sec. XVII - XIX