Hegemonia Frantei asupra Europei intre 1659-1713

Preponderenţa continentală franceză după 1659, a fost intens susţinută de o politică externă agresivă. Din necesitate, obiectivele ei rămân constante: împiedicarea revenirii în forţă a habsburgilor prin reunirea sub aceeaşi coroană a Austriei şi Spaniei şi definitivarea graniţelor territorial politice franceze de est şi nord-vest, extrem de vulnerabile. Politica externă presitigioasă era înţeleasă şi ca o reflectare a măreţiei Franţei, ceea ce echivala cu gloria regelui ei. Ludovic al XIV-lea dispune conform exigenţelor războiului modern de controlul şi mijloacele necesare atingerii scopurilor: o armată permanentă echipată şi dotată, cea mai mare din Europa (300.000), considerată un miracol al timpului şi un sistem de alianţe, potenţial bazat pe tradiţii (Suedia, principii protestanţi, Anglia).

În realitate, revocarea Edictului din Nantes (1685) îl va îndepărta de lumea protestantă, Anglia îşi va apăra propriile interese maritime şi continentale (războaiele comerciale cu Olanda), iar Suedia va fi angajată într-o politică de hegemonie baltică (războiul Nordului cu Rusia). În cei peste 30 de ani de conflicte în care Franţa se luptă pentru interesele sale de stat, Ludovic al XIV-lea a avut de făcut faţă unor războaie de uzură, dificile, cu coaliţii europene care au solicitat armata terestră şi maritimă.

In urma pacii  de la Aix la Chapelle 1688, care a pus capat  războiului de devoluţie (1667- 1668) Franţa întră în posesia unor puncte fortificate pe frontiera flamandă (Lille).

In urma pacii  de la Nimegue 1678, care a pus capat  războiului cu Olanda 1672- 1678) Franţa primeşte Franche Comte şi noi puncte fortificate în Ţările de Jos. Pacea este o turnantă pentru politica externă franceză.

In urma pacii  de la Ryswick 1697, care a pus capat  războiului cu Liga de la Augsburg (1689- 1697)  Ludovic al XIV-lea îl recunoaşte pe Wilhelm de Orania rege al Angliei; restituie teritoriile anexate prin Camerele de reuniune si păstrează Strasbourgul.

In urma pacii  de la Rastadt 1714, care a pus capat  războiului de succesiune la tronul Spaniei (1702-1714) s-a hotarat recunoaşterea lui Filip al V-lea de Bourbon ca rege al Spaniei; condiţionarea ca niciodată cele două regate să nu fie unite sub aceeaşi coroană; Austria primeşte posesiunile spaniole din Italia şi Ţările de Jos; Anglia primeşte Gibraltarul; Franţa pierde o parte a posesiunilor coloniale în favoarea Angliei; Franţa pierde preponderenţa în Europa.

Rezultatele politice ale acestui efort uman, financiar, economic şi militar sunt contradictorii: graniţele regatului sunt mai sigure, mai stabile şi mai controlabile fără atingerea scopului propus, graniţa compactă pe Rin, iar cea mai mare realizare rămâne totuşi prezenţa Bourbonilor pe tronul Spaniei prin care Franţa dobândeşte o faimă europeană. Însă, prin pacea de la Utrecht (1713), Franţa pierde nu numai cea mai mare parte a imperiului său colonial, ci şi preponderenţa continentală.

 Sursa: Ion Bulei, Alin Ciupala, Lucia Popa, Procesul de modernizare in sec. XVII - XIX