Caracterisiticile Europei rurale intre sec. XVII - XVIII

Dominantă în structurile economiilor europene, chiar şi pentru statele considerate avansate, este agricultura. Proprietatea funciară este nu numai sursa principală de existent a milioane de oameni, ci şi fundamental tradiţional al bogăţiei statelor. Pe ea s-a clădit o ierarhie socială, o civilizaţie şi o societate rurală.

Condiţiile climatice nu sunt generoase, Europa trăind efectele „micii glaciaţiuni” (1500-1700). Orice factor perturbator uman, climatic, epidemiile, războaiele, blocajul tehnologic, accentuează caracterul vulnerabil al agriculturii. În perioada 1640-1730, Europa intră într-o recesiune economică, diferenţiată şi neuniformă. Criza monetară este însoţită de o scădere dramatică a preţurilor, recolte catastrofice, sterilitate şi mortalitate. Semnele de relansare apar în deceniul 1690-1700. Pentru ca, începând cu anii 1730 şi până la sfârşitul secolu-lui al XVIII-lea, preţurile, în special la produsele agricole, să crească. Producţiile rămân însă de subzistenţă şi sunt însoţite de sărăcie, scăderea consumu-lui, foamete, mortalitate. De altfel, cele trei flageluri: epidemiile, foametea şi războiul sunt asimilate în mentalul colectiv ca pedepse divine.

Global, societatea rurală predomină, în proporţie de 85%-95% din populaţia continentului trăieşte şi munceşte în mediul rural. Ea este o comunitate relativ omogenă, tradiţional structurată din punct de vedere social, comportamental şi mental, strict reglată de tradiţii. Psihologia colectivă este dominată de proprietatea funciară care simbolizează bogăţia şi consideraţia în societate. Ea înnobilează şi stă la originea ascensiunii sociale. Veniturile unui stat au şi ele ca sursă majoritară impozitele din agricultură, ale seniorului din rentă, iar pentru ţăran simbolizează însăşi „libertatea” economică şi juridică. Investiţiile particulare (exceptând Olanda, Anglia) sunt plasate majoritar tot în agricultură.

Diversitatea Europei rurale are în principal ca sursă regimul juridic agrar. Occidentul, deşi inegal, face paşi importanţi spre capitalizarea agriculturii şi emanciparea ţăranului prin dispariţia progresivă a dependenţei (şerbia) sau relaxarea obligaţiilor feudale. Munca salariată şi proprietatea individuală consolidează producţia şi schimbul monetar. Forţa de muncă liberă juridic şi economic (cu sau fără răscumpărare) se poate orienta spre activităţi rurale meşteşugăreşti, sau, prin libertatea de deplasare, ţăranul se poate deplasa spre oraş. Liber ca persoană, în cadrul sistemului seniorial, el lucrează pământul, iar juridic are dreptul de a-l transmite ca moştenire.

Fermierul, arendaşul şi zilierul, devin simboluri ale modernizării într-o lume aparent a inerţiei. Europa centrală şi răsăriteană se angajează în secolul al XVIII-lea pe o altă cale. Regimul domenial este departe de a regresa. În condiţiile concurenţei pieţei de schimb monetare, a randamentelor slabe şi a unei economii puţin capitalizate, proprietarii (boieri, nobili, magnaţi, iunkeri) fac eforturi de adaptare. Conform tradiţiei nici un pământ fără un senior ei încearcă să îşi reconstituie sau să îşi extindă domeniile, fie aservind noi categorii de ţărani, fie sporind obligaţiile anuale sau ocazionale feudale specifice, renta în produse, muncă, bani, diversificându-le. Se perpetuează astfel munca ţăranilor dependenţi şi exportul dominant cerealier. Şerbia, ca produs al societăţii feudale, rămâne o componentă esenţială a sistemului economico-social, un mijloc de perpetuare a unor realităţi şi mijloace arhaice de producţie, o formă de supravieţuire a feudalismului.

În acest context, la mijlocul secolului al XVIII, sub influenţa ideilor iluministe, se manifestă o preocupare constantă pentru îmbunătăţirea situaţiei juridice a ţăranului prin desfiinţarea pedepselor corporale (Prusia, Imperiul Habsburgic), iar ideea că şerbia contravine demnităţii umane reţine atenţia monarhilor. Încercările de desfiinţare a ei sunt reuşite parţiale sau eşecuri.

Diversităţile zonale ale lumii rurale s-au accentuat în absenţa unor mijloace de comunicaţie şi transport eficiente. Parcurgerea distanţelor, în lipsa unor drumuri amenajate, era nu numai dificilă, redusă, ci şi păguboasă. Capacitatea mică a mijloacelor de transport limitează volumul mărfurilor de schimb, iar durata afectează calitatea şi preţul. Plata vămilor interne constituie un obstacol suplimentar, sporind preţul produselor şi fragmentând piaţa de schimb, regionalizând-o. În acest context, societatea rurală este un univers închis, limitat la provincie. În cadrul ei, un oraş îşi impunea importanţa economică, jucând şi rolul de releu zonal de legătură între sat-oraş şi Capitală. Prin intervenţia statului în controlul spaţiului, prin centralizarea administrativă şi teritorială şi construcţia de drumuri, Statul contribuie la crearea premiselor pieţei interne.

Sursa: Ion Bulei, Alin Ciupala, Lucia Popa, Procesul de modernizare in sec. XVII - XIX