Revolutia franceza (1789 - 1795)

Încercând să exploateze slăbiciunile autorităţii centrale, aristocraţia a neglijat alte aspecte ale crizei generale, forţându-l pe rege să convoace Stările Generale. Slăbiciunile statului erau însă prea profunde pentru a fi exploatate într-un mod controlat, lăsând locul altor competitori pentru a culege roadele. A Treia Stare s-a autoproclamat Adunare Naţională (17 iunie 1789), iar mai târziu Adunare Constituantă Naţională (9 iulie 1789), o adunare care nu mai era a stărilor, ci a poporului.

Primele produse vizibile ale Revoluţiei, care a oferit o soluţie ideologică generală în loc de compensaţii parţiale, au fost abolirea sistemului feudal în urma Decretului din august (4 august 1789) şi Declaraţia drepturilor omului şi

cetăţeanului (26 august 1789). Inspirându-se din revoluţiile americană şi engleză şi din gândirea radical a lui Jean-Jacques Rousseau, Adunarea Constituantă Naţională a produs infrastructura unui bun contract social’ între indivizi abstracţi ce îşi propun să creeze o organizaţie politică. Baza noului contract social a constituit-o Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului. Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului  a fost aprobată de Adunarea Constituantă Naţională în prezenţa şi sub auspiciile Fiinţei Superioare.

Adunarea Naţională Constituantă (1789-1791) şi-a continuat activitatea ideologică (şi practică) luînd în vizor biserica. Pe de-o parte, era nevoie ca relaţia dintre biserică şi stat să fie redefinită, proiect ce era susţinut de intelectualitate încă din vremea Edictului de la Fontainebleau (1685). Pe de altă parte, era nevoie de resurse financiare pentru sprijinirea guvernului revoluţionar. Adunarea a abordat criza financiară transferând naţiunii proprietatea Bisericii (decembrie 1789). Fiind în criză de lichidități, guvernul a introdus o nouă bancnotă, assignat, cu acoperire în terenurile confiscate de la biserică. Ulterior, s-au abolit şi jurămintele monastice (februarie 1790). Constituţia Civilă a Clerului (iulie 1790) i-a transformat pe prelaţi în simpli slujbaşi ai statului.

Pe lângă redefinirea rolului politic al Bisericii, au fost făcute diverse reforme de politică economică, care au ajutat atât la consolidarea guvernării cât și la adâncirea procesul revoluționar. Vânzarea funcțiilor a fost abolită. Au fost abolite toate barierele comerciale interne, breslele, sistemul de ucenicie şi organizaţiile profesionale. Orice individ avea dreptul de a practica o meserie prin achiziţia unei licenţe.

Ludovic al XVI-lea şi soţia sa Maria Antoinetta au să fugă din Paris, dar au fost prinşi şi aduşi înapoi, deghizaţi în aceleaşi haine pe care le folosiseră ca

să scape (21 iunie 1791). Îmbrăcat ca un servitor, regele a ajuns în cele din urmă să joace rolul de servitor al poporului. Chiar dacă ar fi preferat să fie oriunde altundeva decât în Paris, Ludovic a trebuit să rămână şi să-şi facă datoria de monarh constituţional.

 Conform primei Constituţii, promisă în 1789, dar finalizată în septembrie 1791, Franţa era o monarhie constituţională. Regele împărţea puterea cu o Adunare Legislativă, dar păstra veto-ul şi prerogativul de a desemna miniştri. Adunarea Legislativă era aleasă prin vot cenzitar. Contrar Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, sufragiul aparţinea doar cetăţenilor active.

Cu privire la această îngrădire a drepturilor cetăţeneşti, Constituţia prescria următoarele: Pentru ca un cetăţean să fie considerat activ trebuie să: fie născut sau naturalizat francez, să fi împlinit vârsta de 25 de ani, să aibă domiciliul în oraşul sau cantonul respectiv pentru perioada prescrisă de lege, să plătească în orice parte a regatului o taxă egală cu valoarea a trei zile de muncă şi să prezinte chitanţa aferentă plăţii, să nu fie angajat ca servitor, să fie luat în evidenţa Gărzii Naţionale în municipiul de domiciliu şi să fi depus jurământul civil de credinţă.” (Titlul III, Capitolul I, Secţiunea II, art. 2).

Cei care nu îndeplineau aceste condiţii erau desemnaţi drept ‘cetăţeni pasivi. În plus, cetăţenii activi aveau puteri foarte limitate. Ei puteau să participle doar la alegerea electorilor, care trebuiau să fie şi mai activi. Nimeni nu putea fi ales elector dacă, pe lângă condiţiile necesare pentru desemnarea ca cetăţean activ, nu îndeplinea următoarele condiţii: În oraşe cu peste 6 000 de locuitori, să fie proprietary sau să deţină uzufructul corespunzător unei taxe pe un venit egal cu valoarea locală a 200 de zile de muncă. (Titlul III, Capitolul I, Secţiunea II, art. 7).

În final, electorii îi aleg pe reprezentanţi. Oricare cetăţean activ, indiferent de poziţia, profesia sau venitul lui, poate fi ales să fie reprezentantul naţiunii.

Adunarea legislativă (1791-1792) s-a întâlnit pentru prima dată pe 1 octombrie, ca o consecinţă a faptului că Adunarea Constituantă şi-a încheiat misiunea (realizarea constituţiei). Adunarea Legislativă a fost formată din aproximativ 165 Feuillants (monarhişti) în aripa dreaptă, aproximativ 330 Girondini (liberali) şi Iacobini (radicali) în aripa stângă, plus încă aproximativ 250 de deputaţi independenţi. Această perioadă a consemnat ascensiunea cluburilor’ politice în Franţa, dintre care se remarcă Clubul iacobinilor. Girondinii dominau puterea executivă (ca ministry numiţi de către rege).

Politica vremii a condus Franţa în război cu Austria şi aliaţii ei. Împăratul habsburg al Sfântului Imperiu Roman, Leopold al II-lea (1747-1792), împreună cu regele prusac, Frederick Wilhelm al II-lea (1744-1797), au emis Declaraţia de la Pilnitz, prin care declară că interesul monarhilor din Europa este legat de bunăstarea lui Ludovic şi a familiei sale. Regele Ludovic al XVI-lea (precum şi numeroşi Feuillants) şi Girondinii doreau război. Numai câţiva dintre Iacobinii radicali se opuneau războiului, preferând să consolideze şi să extindă Revoluţia în interior, pentru că, de exemplu, ţăranii catolici din Vendée s-au revoltat împotriva guvernului îndreptându-se spre Paris.

Aşadar, confruntaţi cu criza internă şi invazia prusaco-austriacă, Iacobinii au organizat o revolt populară, au răsturnat guvernul (august, 1792). În timpul

insurecţiei din august, Adunarea Legislativă a decretat suspendarea temporară a regelui Ludovic al XVI-lea şi convocarea unei Convenţii Naţionale care trebuia să elaboreze o nouă constituţie. Bătălia de la Valmy (20 septembrie 1792) a rezolvat problema externă. Este cunoscută sub numele de canonada de la Valmy, deoarece francezii au tras 20.000 de focuri de tun, cel mai mare bombardament văzut până atunci.

Convenția națională (1792–1795). Ce a rămas din guvernul naţional depindea de sprijinul Comunei insurecţionale. Convenţia însărcinată să scrie noua constituţie s-a întrunit pe data de 20 septembrie 1792 şi a devenit noul guvern (de facto) al Franţei. Spredeosebire de Adunarea Naţională, care avea doar putere legislativă, Convenţia Naţională îmbina puterea legislativă cu cea executivă şi guverna printr-o reţea de comitete subordonate Comitetului de Salvare Publică.

În ziua următoare, convenţia a abolit monarhia şi a declarat Republica. Regele a fost judecat pentru trădare şi decapitat (1793); după câteva luni, regina a fost şi ea decapitată. Execuţia lui Ludovic a avut un effect zdrobitor asupra atitudinii majorităţii ţărilor europene faţă de Franţa. Convenţia a început un război preemptiv împotriva Angliei şi Olandei. Au urmat confruntări cu alte state, astfel că, până în primăvara anului 1793, coaliţia împotriva Franţei era formată din Austria, Prusia, Spania, Portugalia şi Napoli, pe lângă Anglia şi Olanda.

În noua Adunare, aripa dreaptă era acum formată din Girondini în timp ce aripa stângă era dominată de Iacobini. Deputaţii girondini tindeau din ce în ce mai mult să reprezinte interesele înaltei burghezii, în timp ce Iacobinii deveniseră susţinătorii clasei muncitoare.

Incepuse Domnia Terorii (‘La Terreur’ septembrie 1793 - iulie 1794), cauzată de criza internă şi cea internaţională, în special de războiul în derulare. Guvernul inaugurat mai devreme de Convenţie a rămas în vigoare. În fruntea lui era comitetul executiv, sau Comitetul de Salvare Publică. Acest comitet era format din nouă membri, iar mai târziu din doisprezece. Acesta numea şi demitea miniştri, administra finanţele, organiza armata, selecta generalii, planifica operaţiunile militare şi căuta să păstreze legea şi ordinea în Franţa.

Doi dintre cei mai de seamă membri ai comitetului au fost Robespierre (1758-1794) şi Saint-Just (1767-1794). Subordonate Comitetului de Salvare Publică, erau Comitetul pentru Securitatea Generală şi Tribunalul Revoluţionar. Primul servea controlului general poliţienesc; cel de-al doilea era o Curte extraordinară instituită pentru a-i judeca pe cei care se făceau vinovaţi de activităţi contra-revoluţionare.

Legea Suspecţilor (septembrie, 1793) a fost una din cele mai dezbătute acte Revoluţionare, piatra de hotar a terorii ca sistem, care a permis Tribunalului Revoluţionar să confunde politica cu justiţia în așa măsură încât teroarea devenise singurul mechanism regulator al vieții politice.

În final, printre cei care şi-au pierdut astfel viaţa au fost organizatorii Terorii (Robespierre și Saint-Just). După victoria de la Fleurus (26 iunie, 1794) primejdia externă dispăruse și, odată cu ea, dispăruse și nevoia salvatorilor sau a măsurilor extreme.

Regimul Termidorian (iulie 1794 - octombrie 1795) îi exclude de la putere pe iacobini, inclusiv pe câţiva din cei care au conspirat împotriva lui Robespierre şi Saint- Just. Teroarea Albă a avut ca rezultat numeroase întemniţări şi câteva sute de execuţii, aproape exclusive ale oamenilor politici de stânga. Conform lui Martyn Lyons, regimul Termidorian a continuat atât atitudinile lui Robespierre faţă de clasa de jos, cât şi constituţionalismul Adunării Constituante. Cel mai izbitor aspect al lui 9 Termidor este tocmai absenţa intervenţiei populare, inerţia parizienilor şi, în cele din urmă, loialitatea liderilor săi faţă de guvernarea existent.

După elaborarea celei de-a treia Constituţii (1795), regimul a rămas în istorie sub numele de „Directorat”. Directoratul Executiv  format din cinci directori aleşi pe cinci ani a deţinut puterea executivă în Franţa, din noiembrie 1795 până în noiembrie 1799.

Perioada Directoratului a fost centrată pe un sistem parlamentar format din Consiliul celor Cinci Sute (art. 44) şi Consiliul Bătrânilor, 250 la număr (art. 82). Membrii Celor Cinci Sute trebuia să fi împlinit treizeci de ani (art. 74), membrii Bătrânilor să fi împlinit cel puţin patruzeci de ani (art. 83). Sistemul de alegeri indirecte ale perioadei Convenţiei a continuat (art. 33), însă constituţia a adoptat votul secret (art. 31) şi a abandonat sufragiul universal (art. 35).

 Sursa: Lucian T. Butaru, Note de curs. Istoria Europei 1500 - 1945