Politica externa a lui Charles de Gaulle

Schimbarea regimului politic în Franţa în 1958 prin alegerea la preşedinţie a generalului Charles de Gaulle a zdruncinat fundamental procesul Construcţiei Europene. Fondatorul celei de-a V-a Republici va încerca să impună partenerilor occidentali propria concepţie despre alianţa şi construcţia europeană. Conducătorii Republicii a V-a contestau cu vehemenţă: superioritatea construcţiilor supranaţionale asupra cooperării interstatale tradiţionale orientarea diplomatică a Europei Occidentale către S.U.A, ancorată prea mult în ansamblul atlantic.

          Reglementarea problemelor decolonizării27permite generalului de Gaulle să acorde prioritate afirmării independenţei naţionale. Prioritatea priorităţilor, pentru Preşedintele Franţei, în politica externă, o reprezenta reluarea poziţiei de mare putere pierdută după al doilea război mondial. Iniţiativele generalului de Gaulle, mai ales în perioada 1962-1968 fac ca tot ce se întâmplă în Europa Occidentală, de la relaţiile acestuia cu cele două superputeri şi până la evoluţia construcţiei europene să aibă drept punct de plecare Franţa sau să depindă de atitudinea diplomaţiei franceze.

Într-o primă etapă, intenţia declarată a generalului de Gaulle priveşte raporturile cu S.U.A.. Declaraţia sa de investitură din 1 iunie 1958 denunţând degradarea statului vorbea de „poziţia noastră internaţională atacată în cadrul alianţelor noastre”. Din punctul de vedere al celui care condusese Franţa liberă în timpul celui de-al doilea război, angajamentele asumate de statul francez în 1949 nu mai corespundeau situaţiei existente în Europa şi în lume la sfârşitul anilor '50.

          Memorandumul adresat de generalul de Gaulle, preşedintelui S.U.A. Eisenhower şi prim-ministrului englez MacMillan în 17 septembrie 1958 „constituia o luare de poziţie” faţă de situaţia existentă în organizaţia atlantică. Memorandumul dezvăluia una din năzuinţele Franţei: să ajungă la o deplină egalitate în rang cu Marea Britanie şi chiar cu S.U.A. Prezentând ideea din perspectiva îmbunătăţirii securităţii N.A.T.O., Memorandumul arăta că Franţa consideră necesar „ca la scara politicii şi strategiei mondiale să fie instituită o organizaţie care să cuprindă: Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa”. Memorandumul conţinea o propunere fundamentală, aceea de a „crea o organizaţie tripartită, abilitată să ia decizii de comun acord în problemele care interesează globul”. Cererea franceză urmărea constituirea unui directorat în trei al Occidentului căruia să i se încredinţeze redactarea şi executarea planurilor strategice ale alianţei, mai ales a acelora privind folosirea armelor atomice pretutindeni în lume. Revendicarea Franţei părea exagerată, în momentul în care ea nu era o putere atomică şi contribuţia la forţele contravenţionale ale alianţei erau inferioare celei a Germaniei de Vest. Ea stârneşte neîncrederea celorlalte guverne europene.

          Pe fondul problemei algeriene, guvernul francez diminuează legăturile cu N.A.T.O. Un prim gest – mai mult politic decât militar – revine asupra promisiunii de a pune, în timp, de război, la dispoziţia comandamentului atlantic, unele unităţi ale forţelor navale în Mediterana, anunţă politica franceză în raporturile cu N.A.T.O. Au urmat decizii şi refuzuri care au condus la retragerea Franţei din N.A.T.O..

Pe de altă parte, după 1958 Franţa îşi concentrează eforturile pentru a deveni o forţă de şoc, capabilă să rivalizeze de la egal la egal cu cele două superputeri şi să descurajeze orice inamic. Prima bombă atomică, de producţie franceză explodează în Sahara (la Reggane), în februarie 1960, urmată de alte trei reuşite până în aprilie 1961.

Luând în considerare forţa autonomă de distrugere apărută în iulie 1962 preşedintele Kennedy propune aliaţilor europeni ţelul măreţ, sugerat parţial de Jean Monnet, care presupunea o reformulare completă a raporturilor dintre S.U.A şi Europa Occidentală. Leader ship-ul Washingtonului va fi înlocuit cu partener ship-ul atlantic susţinut de doi piloni egali, : americanii urmau să păstreze monopolul forţei nucleare la care vor fi asociate Marea Britanie şi tânăra „forţă de şoc” franceză. Către sfârşitul anului 1962 „ţelul măreţ” primea o formă mai concretă prin proiectul forţei multinaţionale. Nave de război cu echipaje binaţionale urmau să fie echipate cu arme nucleare puse la dispoziţie de americani. Pentru aplicarea proiectului era necesar acordul ambilor parteneri. Renunţând la producerea rachetelor Skybolt care trebuiau să servească la propulsarea armelor atomice engleze, S.U.A propunea să pună la dispoziţia statelor europene rachete Polaris cu condiţia ca acestea să fie incluse în N.A.T.O. iar activitatea lor să depindă de decizia preşedintelui.

La 14 ianuarie 1963 de Gaulle respinge hotărârea. Din acest moment principiile gaulliste zdruncină structurile Atlanticului de Nord stabilite în perioada Războiului Rece. Franţa continuă programul de înarmare nucleară şi după retragerea din N.A.T.O..Retragere anunţată în Conferinţa de presă din 21 februarie 1966 organizată de generalul de Gaulle. Pe 7 martie, o notă franceză afirma inutilitatea oricăror negocieri asupra condiţiilor retragerii. Ea rămânea membră a Alianţei Atlantice – cu titlu de ultimă precauţie, după cum se exprima de Gaulle în Memorii – dar nu mai accepta să menţină integrarea forţelor sale militare într-o structură supranaţională şi nici prezenţa pe teritoriul său a unor baze sau trupe americane. Reacţia diverselor guverne a fost dură. Hotărârea Franţei ridica numeroase probleme atât S.U.A. cât şi aliaţilor europeni ai Franţei. În două probleme esenţiale se va ajunge la un modus vivendi : survolarea teritoriului francez de către aparatele de război ale aliaţilor (autorizaţia era dată pe o durată de 30 de zile şi nu pentru un an ca până atunci) şi staţionarea trupelor forţelor franceze în Germania.

          În plan diplomatic generalul de Gaulle a urmărit să redea Franţei vocaţia mondială. Apreciind că împărţirea Europei în blocuri era rezultatul înţelegerilor de la Yalta dintre cele două mari puteri, de Gaulle foloseşte o formulă care va şoca, Europa de la Atlantic până la Urali. Era un mod de a refuza statutul impus europenilor de cei doi stăpâni ai lumii. Întreprinde numeroase călătorii în diferite zone ale globului. Încearcă să se apropie de Europa de Est vizitând Uniunea Sovietică în vara anului 1966. Politica adoptată faţă de statele socialiste va fi, însă, profund zguduită de evenimentele din Cehoslovacia din 1968.

          La 5 septembrie 1960, generalul lansează propriul său plan pentru Europa. Pentru a trece la aplicarea lui, de Gaulle a convocat, la Paris (10 februarie 1961) pe şefii de stat şi miniştri de externe ai Germanie, Italiei, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului. În urma întâlnirii un comunicat declara intenţia de a pune bazele unei uniuni care să se dezvolte progresiv. Cei şase au hotărât înfiinţarea unei Comisii formate din reprezentanţi ai guvernelor care să prezinte propuneri concrete pentru o nouă întâlnire la cel mai înalt nivel. Comisia era condusă de ambasadorul Franţei în Danemarca, Christian Fouchet.

          Conferinţa Celor Şase de la Bad Godesberger, de lângă Bonn, din 18 iulie 1961 s-a finalizat cu o Declaraţie prin care şefii de state şi de guvern luau decizia de a lua în considerare dorinţa „de a forma o uniune politică în tratatele care au instituit Comunităţile europene”. Se propunea ca la intervale regulate de timp să se desfăşoare reuniuni care aveau ca obiectiv confruntarea de păreri, concertarea „politicilor lor în favorizarea uniuni politice a Europei, cooperarea activă între miniştri afacerilor externe”, cooperarea urmând a depăşi cadrul politic, extinzându-se la domenii ca învăţământ, cultură şi cercetare.

          Poziţia hotărâtă a generalului de Gaulle, în problema comunitară, este întărită de respingerea cererii de admitere a Marii Britanii la Piaţa Comună. Guvernul britanic prezentase cererea de admitere pe 2 august 1961. În măsura în care devine mai evident acordul dintre Washington şi Londra în legătură cu armamentul nuclear şi „forţa multinaţională”, generalul este tot mai sceptic faţă de convertirea europeană a englezilor. În întâlnirea cu Preşedintele Franţei, premierul britanic Harold MacMillan, din 15 decembrie 1962, insistă inutil asupra sentimentelor comunitare ale britanicilor. Neînduplecat, convins că britanicii nu sunt decât „calul troian” al americanilor în Comunitatea şi „groparul” Europei celor şase, de Gaulle face publică – 14 ianuarie 1963 – hotărârea de a se opune candidaturii engleze. Poziţia generalului de Gaulle a amânat intrarea britanicilor în Piaţa Comună cu un deceniu.

În septembrie 1964, Paul-Henri Spaak relansa ideea Uniunii politice. Italienii, la rândul lor propuneau la 28 noiembrie acelaşi an un plan de unificare politică europeană care avea în vedere organizarea de întâlniri regulate ale şefilor de guvern. Franţa priveşte cu reticenţă propunerile respingându-le.

Politica generalului de Gaulle nu a avut urmări deosebite asupra Alianţei Atlantice. În schimb atitudinea faţă de Construcţia Europeană a ţinut în loc dezvoltarea acesteia. Crizele provocate, însă, nu au spulberat eforturile depuse în direcţia integrării. 

 Sursa: Cornelia Neagu, Istoria constructiei europene