Dinastia Stuartilor

Relațiile bune dintre Parlament şi puterea regală, caracteristice domniei Tudorilor, începuseră să se strice încă din ultimii ani ai domniei Elisabetei. Venirea pe tronul Angliei a lui Iacob al VI-lea al Scoţiei  (1567- 1625), ca Iacob I al Angliei (r. 1603-1625), a marcat debutul unei îndelungate lupte între rege şi Parlament.

Pe termen lung, acest conflict avea miza de a decide cine deţienea de fapt suveranitatea, Stuarţii sau Parlamentul. Prin triumful celui din urmă, ar fi existat

posibilitatea înlocurii absolutismului monarhic cu suveranitatea poporului.

De fapt, ‘suveranitatea poporului’ era suveranitatea unei oligarhii (nobili, negustori, bancheri), deoarece parlamentul secolului al XVII-lea era departe de a fi un corp reprezentativ. Camera Lorzilor avea în component cei mai importanţi proprietari funciari ai vremii şi episcopi. Camera Comunelor îi reprezenta, de asemenea, pe cei înstăriţi. Circumscripţiile electorale îi cuprindeau doar pe cei care deţineau pământuri ce aduceau un venit de 40 de şilingi pe an, excluzând astfel aproape 90% din populaţia rurală. În cazul oraşelor, unele circumscripţii erau destul de variate, incluzând în anumite cazuri întreaga populaţie de sex bărbătesc a oraşului respective.

Iacob I Stuart, fiul Mariei Stuart (1542-1587), Regina scoţienilor şi a celui de-al doilea soţ al acesteia, Lord Darnley, era descendentul lui Henric VII-lea, prin străbunica sa, Margareta Tudor (1489-1541), sora mai mare a lui Henry al VIII-lea. Margareta Tudor fusese bunica ambilor părinţi ai lui Iacob.

Doctrina politică a lui Iacob, exprimată în True Law of Free Monarchies (1598), e un exemplu remarcabil de expunere a doctrinei dreptului divin al monarhilor în Anglia şi Scoţia. Iacob considera că regii sunt autorii legii, pentru că regii sunt locţiitorii lui Dumnezeu pe pământ; regii sunt, aşadar, deasupra legii şi dau socoteală doar în faţa lui Dumnezeu. Nicio revolt împotriva monarhului nu poate fi justificată, deoarece, chiar dacă regele ar fi rău, el împlineşte totuşi voia Domnului: poate că regele cel rău a fost trimis de Dumnezeu ca să-şi pedepsească supuşii.

Cea mai mare provocare pentru Iacob a fost reconcilierea confesională. Catolicii considerau că se ajunsese prea departe cu schimbările religioase, în timp ce puritanii erau de părere că nu se schimbaseră destule; desigur, în spiritul calvinismului. Regele era adeptul status quo-ului. Trebuie menţionat faptul că puritanii aveau anumite afinităţi cu regele, care, fiind presbiterian, împărtăşea critica presbiteriană la adresa bisericii oficiale. În timpul domniei sale, catolicii fanatici au fost destul de activi, dar nu au reuşit să-l asasineze pe rege în urma ‘Complotului prafului de puşcă’ (1605).

În timpul domniei fiului său, Carol I Stuart (r. 1625- 1649), puritanii au fost cei îngrijoraţi, deoarece măsurile penale împotriva catolicilor fuseseră relaxate, pentru a face pe plac soţiei catolice a regelui, Henrietta Maria a Franţei (1609-1669). Căsătoria fusese negociată de George Villiers, Duce de Buckingham (1592-1628). Preţul acestui mariaj politic a fost ajutorul pe care Carol a fost nevoit să-l acorde lui Richelieu, pentru a suprima rezistenţa hughenotă din La Rochelle.

Prudenţa lui Carol I a fost interpretată drept favoritism pentru catolici; în consecinţă, regele nu s-a putut baza pe Parlament pentru a mări taxele. Carol a

reuşit să-şi supere şi supuşii scoţieni în 1637, când a încercat să impună presbiterienilor folosirea cărţilor de rugăciune în stil anglican. Acest fapt a dus la ‘Războiul episcopilor’ (1637-1642).

Conflictele religioase erau însă, în acelaşi timp, politice, sociale şi economice. De exemplu, (1) deoarece avea nevoie de bani, Carol a preferat pacea în afacerile externe, la fel ca tatăl său, fapt ce a displăcut unei părţi a populaţiei care ar fi preferat lupta împotriva catolicilor. Din cauza pacifismului promovat de rege, aparatul represiv al statului era destul de slăbit. (2) Ignorând Petitiţia Drepturilor (1628), Carol a domnit fără Parlament, a impus taxe şi a vândut monopolurile unor bunuri ca sarea, săpunul, fierul, vinul, sticla şi praful de puşcă. A scos, de asemenea, la vânzare titluri nobiliare şi funcţii, urmând un vechi obicei de-al tatălui său. Aceste improvizaţii au dus în cele din urmă la falimentul guvernării sale.

Sfârşitul guvernării independente a lui Carol a venit odată cu ‘Războaiele episcopilor’, deoarece Carol a fost forţat să caute noi surse de bani pentru a plăti o despăgubire datorată scoţienilor care i-au învins armata. Astfel, în 1640, Parlamentul n-a mai putut fi evitat.

Chiar dacă Carol a dizolvat Parlamentul după trei săptămâni (‘Parlamentul cel scurt’), un nou parlament a fost instituit ‘Parlamentul cel lung’ (1640-1660), căruia Guvernul a trebuit să i se supună. Acest Parlament a supravieţuit chiar şi după moartea regelui, deoarece membrii săi au evitat o nouă dizolvare, emiţând o lege care prevedea că Parlamentul poate fi dizolvat numai cu acordul membrilor. Conform lui Christopher Hill, deciziile finale au fost: (1) distrugerea maşinăriei birocratice prin care Guvernul putuse să decidă în contradicţie cu dorinţele majorităţii indivizilor influenţi politic; (2) prevenirea formării unei armate permanente controlate de rege; (3) abrogarea ajutoarelor financiare acordate recent; (4) controlul Parlamentului asupra Bisericii, astfel încât aceasta să nu mai poată fi folosită ca mediu de difuzare a propagandei reacţionare.

Evenimentul care a declanșat războiul civil a fost încercarea eșuată de a aresta cinci membri ai Camerei Comunelor. În 1642, Carol a părăsit Londra. La debutul conflictului, Flota Regală şi majoritatea oraşelor bogate şi populate erau de partea Parlamentului, în timp ce regele a găsit sprijin considerabil în majoritatea comunităţilor rurale, care contribuiau cu trupe. La început, numărul total al oamenilor sub arme era de aproximativ 15.000. Multe zone au încercat să rămână neutre, unii au format grupări de apărare, prost armate, pentru a împiedica violurile asupra nevestelor şi fiicelor de către soldaţi sau dezertori din ambele părţi. La început, balanţa era oarecum echilibrată, cu un mic avantaj pentru rege. Însă regele nu a profitat de acest avantaj, iar după 1643 a fost prea târziu, deoarece armata scoţiană a intrat în război de partea parlamentului.

Carol s-a predat scoţienilor (1646), care l-au predate Parlamentului în anul următor. În timp ce regele era întemniţat, a început o dezbatere generală privind utilitatea lui, dar nu s-a ajuns la nicio înţelegere privind termenii reînscăunării.

După înlăturarea a 150 de membri, Parlamentul a creat o instanţă de judecată pentru procesul lui Carol. Era acuzat că sfidase Parlamentul şi încurajase şi cel deal doilea Război Civil. Ideea de a judeca un rege era o noutate; existaseră cazuri de monarhi destituiţi, dar niciodată nu se auzise de cazul unui monarh judecat. Carol susţinea că nicio curte nu avea dreptul de a judeca un monarh, întrucât autoritatea de a domni îi era data de Dumnezeu. Instanţa însă era de părere ca niciun om nu se află deasupra legii.

După un proces expeditiv, Carol al II-lea al Angliei a fost executat (1649), ca ‘inamic public al oamenilor acestei naţiuni’. Pe lângă executarea regelui, noua guvernare a eliminat majoritatea instituţiilor care erau un obstacol în calea noului curent: (1) Deoarece Camera Lorzilor a refuzat să participe la procesul regelui, această instituţie a fost desfiinţată ca fiind nefolositoare şi periculoasă. (2) Monarhia a fost declarată ‘inutilă, împovărătoare şi periculoasă pentru libertatea, siguranţa şi interesul public al poporului şi a fost eliminată. S-a proclamat Republica.

 Sursa: Lucian T. Butaru, Note de curs. Istoria Europei 1500 - 1945