Succesiunea lui Stalin

Dispariţia lui Stalin a creat un imens vid politic şi ideologic întrucât regimul se identificase cu personalitatea acestuia mai bine de douăzeci de ani. Uniunea Sovietică era complet izolată şi populaţia sărăcită. Ultimul buget stalinist, cel din 1952, fusese aproape un buget de război.

Urmaşii potenţiali ai lui Stalin au descoperit rapid virtuţile sistemului de conducere colegială întrucât se temeau de instalarea unuia dintre ei pe postul de lider atotputernic. Numărul membrilor Prezidiumului PCUS este redus la zece pentru a face din această instituţie un adevărat centru al autorităţii, dar puterea este în realitate deţinută de un triumvirat: Malenkov era şef al guvernului, Beria responsabil pentru securitatea internă, iar Nikita Hruşciov devenea figura dominantă în secretariatul partidului, chiar dacă nominal Malenkov păstra iniţial şi principala funcţie din partid. Astfel, Malenkov devine liderul structurilor de stat, devenite tot mai puternice în ultimii ani ai perioadei staliniste, în timp ce Hruşciov preia controlul partidului (avea să devină prim-secretar în septembrie 1953).

La sfârşitul lui iunie 1953, în urma unui complot organizat de Hruşciov cu sprijinul conducerii armatei, Beria a fost arestat şi după numai o săptămână a fost exclus din partid. După câteva luni de detenţie, Beria este judecat în secret şi executat în decembrie 1953. Căderea lui Beria nu a însemnat numai consolidarea poziţiei lui Hruşciov în raport cu Malenkov, ci şi o reafirmare a structurilor de partid. Era greu de crezut că un lider politic mai putea încerca să controleze partidul în primul rând cu ajutorul aparatului represiv.

Înlăturarea lui Beria a fost ultimul exemplu al utilizării violenţei pentru reglarea conflictelor pentru putere. În lipsa terorii, noua elită trebuia să-şi demonstreze legitimitatea, competenţa şi indispensabilitatea. În mod necesar, primele măsuri iniţiate de noua conducere colegială au vizat o relaxare a situaţiei interne printr-o serie de decrete de amnistiere (primul chiar în martie 1953), printr-o oarecare descentralizare a puterii, dar şi prin ameliorarea situaţiei materiale a populaţiei. Însă, caracterul represiv excesiv al stalinismului a fost unul din puţinele elemente abandonate, esenţa regimului rămânând aceeaşi: monopolul politic Partidului Comunist, economia centralizată în proprietatea statului.

După dispariţia lui Beria, conflictul dintre Malenkov şi Hruşciov se mută în domeniul dezbaterilor privind politicile de urmat. În vreme ce Noul Curs” al lui Malenkov însemna reducerea investiţiilor în industria grea şi în apărare în vederea creşterii producţiei de bunuri de consum, Hruşciov propunea consolidarea alianţei dintre muncitorime şi ţărănime şi împărţirea relativ egală a resurselor între agricultură şi industrie, în special cea militară. În 1954 Hruşciov propune desţelenirea a milioane de hectare din regiunile „virgine” din zona Volgăi, din Urali, Siberia şi Kazahstan. Chiar dacă pe termen lung rezultatele sunt dezastruoase, în primii ani programul înregistrează suficiente succese pentru a-i servi lui Hruşciov în competiţia politică.

Succesele lui Hruşciov l-au forţat pe Malenkov să demisioneze în februarie 1955, în condiţiile în care se găsea într-o izolare din ce în ce mai pronunţată. Din acest moment primul acţionează rapid pentru a-şi consolida puterea prin numirea la vârf a unor cadre loiale lui. Până la reunirea Congresului XX al PCUS, 44% din membrii Comitetului Central aleşi în 1952 fuseseră deja înlocuiţi. În decembrie 1955, în continuarea politicii de subminare a autorităţii vechii gărzi staliniste, Hruşciov numeşte o comisie pentru a studia teroarea anilor ’30.

Destalinizarea, deja evidentă într-o oarecare măsură în modul în care regimul se raporta la societate, atinge apogeul la Congresul XX, convocat în februarie 1956. Aici, pe 25 februarie, delegaţii au ascultat uimiţi timp de patru ore aşa-numitul Raport secret citit de Hruşciov în persoană. Discursul denunţa „încălcările legalităţii socialiste” în timpul terorii staliniste, „cultul personalităţii” şi excesele sale. Era o lovitură de teatru prin care Hruşciov îşi ataca rivalii politici şi în acelaşi timp îşi mobiliza susţinătorii. Condamnarea stalinismului era însă superficială şi incompletă.

O treime din membrii Comitetului Central ales la Congres erau nou aleşi şi majoritatea acestora îi fuseseră subalterni lui Hruşciov în diferite etape ale carierei sale. Prezidiul a fost păstrat, dar au fost aleşi cinci noi membri, toţi fideli ai săi şi astfel Nikita Hruşciov devenea conducătorul necontestat al Uniunii Sovietice.

 Sursa: Bogdan Antoniu, Alin Matei, Politica si societate in sec. XX