Revolta maghiara din 1956

Dependenţa totală a regimului comunist maghiar de Moscova a făcut ca ezitările Kremlinului datorate crizei de succesiune şi începuturilor destalinizării să se traducă la Budapesta prin tulburări similare. Încă din iunie 1953, Imre Nagy propune „Noul curs”, un document moderat care critica excesele politicii economice şi ale campaniilor represive iniţiate de Rakosi.

„Noul curs” era însă complet dependent de sprijinul pe care îl primea de la Moscova şi deşi prefigura Raportul secret din 1956, ascensiunea lui Hruşciov a însemnat pentru moment şi sfârşitul experimentelor reformiste. Declinul lui Malenkov, cel care susţinuse liberalizarea limitată promovată de Nagy, a dus la abandonarea „Noului curs” în martie 1955, iar liderul maghiar a fost exclus din partidul comunist în decembrie acelaşi an.

Congresul al XX-lea a oferit o nouă oportunitate moderaţilor conduşi de Nagy şi vara lui 1956 a adus îndepărtarea lui Rakosi, dar nu şi o schimbare majoră de politică sau revenirea lui Nagy. A urmat o perioadă de interimat în care conducerea a fost preluată de Ernö Gerö, fost colonel în Armata Roşie şi apropiat al lui Rakosi.

În septembrie - octombrie 1956, tensiunile s-au amplificat, alimentate fiind de activitatea tot mai vizibilă a Cercului Petöfi (un cerc de dezbateri creat cu aprobarea lui Rakosi în interiorul Federaţiei Tineretului Muncitor), dar şi de primele manifestaţii populare masive. Cum evenimente similare au loc şi în Polonia, pe 13 octombrie Imre Nagy este reprimit în partid, reintegrarea sa fiind văzută ca o modalitate de a detensiona situaţia.

Stimulate de victoria lui Gomulka în Polonia, protestele tinerilor începute încă de pe 16 octombrie au luat amploare pe 22 când studenţii de la Universitatea Tehnică din Budapesta au făcut public un document ce cuprindea şaisprezece cereri printre care retragerea trupelor sovietice din Ungaria, libertate politică, numirea lui Nagy în fruntea guvernului. Ultima cerere era organizarea unui marş a doua zi, pe 23 octombrie. Deşi iniţial au fost refuzaţi, marşul a fost autorizat, dar situaţia nu a fost mult ajutată de discursul stângaci al lui Nagy din aceeaşi zi care părea să repudieze comunismul şi de condamnarea demonstranţilor într-un discurs radiodifuzat de către Gerö.

Protestatarii au luat cu asalt clădirea radioului şi a doua zi trupele sovietice au intervenit, în următoarele patru zile înregistrându-se ciocniri în întreaga ţară.

Chiar şi în aceste condiţii, conducerea sovietică părea dispusă la compromisuri. Pe 24 Nagy a fost numit premier, iar Gerö a fost silit să demisioneze din fruntea partidului. Trei zile după aceea, Nagy a format un guvern popular patriotic şi pe 28 a anunţat acceptarea unei părţi a celor şaisprezece puncte. Pe 30 octombrie a format un guvern ce includea foşti lideri ai Partidului Micilor Proprietari, dar după ce în prima fază se părea că sovieticii ar fi fost dispuşi să accepte o doză de pluralism politic, a doua zi Prezidiul sovietic a luat decizia invaziei.

Nagy a depăşit complet limita a ceea ce sovieticii erau pregătiţi să accepte şi a pecetluit soarta revoluţiei maghiare când a anunţat părăsirea Pactului de la Varşovia de către Ungaria şi a cerut plecarea trupelor sovietice. Pe 4 noiembrie 6000 de tancuri sovietice au intrat în Ungaria, iar în capitală luptele au continuat până pe 12 noiembrie.

 Sursa: Bogdan Antoniu, Alin Matei, Politica si societate in sec. XX