Europa de Est in anii 70

Deşi intervenţia sovietică fusese menită să elimine diversitatea din interiorul lagărului comunist, sfârşitul anilor ’60 şi debutul decade următoare au reprezentat momentul unei diversificări a experienţelor comuniste în Europa de Est.

România s-a îndreptat spre naţional-comunism şi spre un regim puternic personalizat fără ca acest lucru să însemne abandonarea modelului sovietic în materie de organizare internă. Menţinerea ortodoxiei doctrinare şi păstrarea modelului marxist-leninst de organizare internă, socializarea radicală, cultul personalităţii dus la paroxism şi personalizarea extremă a puterii, menţinerea terorii la un nivel ridicat şi un discurs naţionalist excesiv au devenit caracteristici ale puterii de la Bucureşti.

În acelaşi timp, Bulgaria lui Todor Jivkov a transformat copierea sistemului sovietic într-o virtute. Completa aliniere a ţării la toate evoluţiile din Uniunea Sovietică era proclamată în termenii cei mai extravaganţi. În septembrie 1973, Jivkov spunea: „Bulgaria şi Uniunea Sovietică vor acţiona ca un singur trup, respirând prin aceiaşi plămâni, iar prin vene le va circula acelaşi sânge.”

Germania Democrată a experimentat o schimbare la vârf în 1971 când locul lui Ulbricht a fost luat de Erich Honecker, fără ca aceasta să se traducă printr-o transformare a regimului.

În Ungaria lui Janos Kadar, deschiderea economiei continua să fie încurajată, proprietatea privată ocupând cu acceptul autorităţilor un rol tot mai important. Prosperitatea maghiară ţinea, însă, în egală măsură de generozitatea cu care Occidentul îi acorda credite. În anii ’70, regimul comunist maghiar, datorită aparentului succes economic, s-a bucurat de cel mai mare grad de acceptabilitate dintre regimurile esteuropene.

În Cehoslovacia, şocul din 1968 a fost urmat de o perioadă de „normalizare”, de imobilism întrerupt doar de tot mai vizibila mişcare de disidenţă îndeosebi culturală.

În Polonia, popularitatea lui Gomulka dispăruse de mult şi în decembrie 1970, după o serie de revolte violente în porturile poloneze de la Marea Baltică, acesta îi cedează locul lui Edward Gierek, el însuşi un reformist moderat. Nerezolvarea crizei economiei poloneze a făcut ca în termen de zece ani Gierek să se afle în aceeaşi situaţie ca şi predecesorul său.

Începută tot în portul Gdansk, la şantierele Lenin, mişcarea de protest a dobândit rapid dimensiuni naţionale şi s-a transformat în primul sindicat liber din lagărul comunist - „Solidaritatea”, condus de Lech Walesa. Autorităţile au fost nevoite în final să negocieze cu noul sindicat, oferindu-i astfel recunoaştere.

Societatea poloneză, care primise în 1978 un puternic impuls prin alegerea unui Papă din rândurile ei, şi-a găsit astfel o modalitate de exprimare politică. 1980 şi 1981 au fost doi ani critici, doi ani în care autoritatea partidului s-a erodat şi mai mult, iar asupra Poloniei a planat ameninţarea unei intervenţii militare sovietice.

În decembrie 1981, generalul Iaruzelski, care preluase încă din octombrie conducerea partidului şi a statului, a decretat starea de asediu şi a introdus legea marţială. Singurul efect al deciziei a fost acela de a evita invazia sovietică dar sistemul comunist se afla deja în apropierea colapsului, instaurarea unei conduceri militare în Polonia reprezentând un semnal foarte clar al dezarticulării structurilor comuniste de partid.

 Sursa: Bogdan Antoniu, Alin Matei, Politica si societate in sec. XX