Situatia nobilimii in Transilvania in sec. XVII

Nobilimea şi-a sporit rândurile prin aşezarea în Transilvania a unui număr însemnat de mari nobili, fugiţi din teritoriile maghiare ocupate de către turci şi Habsburgi. Aceştia, în scurtă vreme au ajuns stăpânii unor întinse domenii funciare, dar şi în fruntea unor înalte dregătorii. Pe de altă parte, nobilimea a fost întărită numeric şi de politica de înnobilări practicată de către principi.

 Cazuri ca acela al iobagului Ioan Halga din Hălmagiu, ridicat în rândul nobililor, la 18 septembrie 1680, de către Mihai Apaffi, nu sunt rare. Între aceste elemente nou înnobilate se aflau şi români (puşcaşi şi dorobanţi – iobagi cu obligaţii militare – din Chioar, Maramureş, Haţeg şi Făgăraş) sau secui. Acest val de înnobilări este creat de către principi pentru a constitui o bază socială şi militară statornică, aceea a micii nobilimi, ce urma a contracara puterea marii nobilimi. Dar faţă de puterea economică şi politică a marii nobilimi, aceea a nobilimii de rând, cu toate că era numeroasă, s-a restrâns tot mai mult. Aceşti mici nobili nu se deosebeau foarte mult, economic vorbind, de ţăranii iobagi, cu care trăiau împreună în aceleaşi sate. Se constată prezenţa unui număr foarte mare de nobili în timpul domniei lui Mihail Apaffi faţă de prima jumătate a secolului al XVII-lea. Puterea şi poziţia marilor magnaţi nu putea fi clintită însă. Nobilimea mijlocie o urma îndeaproape, în speranţa pătrunderii în structurile acesteia.

Ca urmare a scăderii autorităţii princiare, marea nobilime reuşeşte să acapareze puterea politică centrală în Principat sub principia Acaţiu Barcsai şi Mihail Apaffi. Slăbiciunile autorităţii centrale ies în evidenţă tocmai în timpul confruntărilor politice şi militare turco austriece de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului următor. Comitatul s-a dovedit a fi terenul clasic de manifestare a autorităţii nobiliare şi în această perioadă. Acestea reprezentau locul şi sorgintea imunităţilor şi privilegiilor feudale. În cuprinsul lor sunt răspândite posesiunile domeniale ale nobililor, iar conducerea comitatelor se afla pe de-a-ntregul în mâinile marii nobilimi.

 Un articol din cunoscutele Approbatae Constitutiones conchidea: „nobilimea nu este obligată să servească pe nimeni din constrângere, fără libera sa învoire şi nici principii nu o pot constrânge, în special în funcţii financiare”. Adesea autoritatea şi privilegiile nobiliare sunt menţinute chiar şi pe domeniile princiare, autoritatea princiară fiind astfel limitată chiar pe propriile ei domenii.

Autoritatea principelui se deteriorează, în condiţiile în care nobilimea se manifestă puternic în viaţa politică şi socială. Domeniile princiare sunt într-o continuă decădere, restrângându-se în favoarea marii nobilimi. Plecând de la această realitate, principele îşi pierde cel mai important suport al autorităţii sale, independenţa economică şi financiară, fiind nevoit să facă ulterior jocul nobilimii. În aceste condiţii, spre sfârşitul secolului al XVII-lea, viaţa politică rămâne puternic dominată de nobilime, de lupta dintre diferitele facţiuni nobiliare. În viaţa politică internă dieta câştigă un rol foarte important, stările reuşind să răstoarne raportul de forţe în favoarea lor în materie de initiative politice.

 Sursa: Mircea Brie, O istorie sociala a spatiului romanesc de la inceputurile statalitatii dacice pana la intrezarirea modernitatii