Organizarea fiscala a Tarilor Romane in evul mediu

Domeniul domnitorului a fost la început principala resursă a statului în Moldova şi Ţara Românescă. Urmau apoi veniturile obţinute din vămi, de la ocne, din amenzi, din unele dări ocazionale ale locuitorilor, din anumite construcţii ce necesitau cheltuieli mai însemnate, ca înălţarea unor cetăţi, a unor reşedinţe domneşti, a unor lăcaşuri de cult, ca şi din unele plocoane faţă de domn la sărbătorile mari sau la evenimentele deosebite petrecute în familia acestuia.

Toate aceste venituri au un caracter neregulat. Nevoia de resurse, precumşi potenţialul limitat al domniei de a face faţă cheltuielilor statului, au dus la permanentizarea şi regularizarea dărilor, acestea devenind obligatorii. Astfel de acţiuni, ce au contribuit din plin la consolidarea internă şi externă a Ţărilor Române pot fi semnalate în vremea lui Vladislav Vlaicu şi Mircea cel Bătrân, în Ţara Românescă, şi respectiv Petru Muşat şi Alexandru cel Bun, în Moldova. Dările locuitorilor devin principalul izvor de venituri, urmate de vămi, ocne şi amenzi. Principalele dări erau: câbla sau găleata, ce se percepea din cereale; desetina (zeciuliala - dijma) din oi, porci şi stupi; vinicitul – zeciuiala din vin. Dările se plăteau de regulă în natură chiar şi de cei ce făceau comerţ. În Moldova cei ce deţineau prăvălii erau obligaţi să plătească domnului o dare numită camăna, aceasta constând din „pietre” de ceară. Începând din secolul al XV-lea, atât în Ţara Românescă, cât şi în Moldova, a început să fie percepută darea în bani, numită bir sau dare. Domnia dijmuia şi produsele animaliere. Darea numită căşit se percepea pentru oile care păşteau vara în munţi.
           Importante resurse, pentru stat, erau şi prestaţiile în muncă şi slujbe. Muncile erau efectuate fie pentru nevoile statului (construcţia cetăţilor, drumurilor, podurilor, transportul cu carul, etc.), fie pentru nevoile domnului (cositul şi transportul fânului, tăiatul şi transportul lemnelor, construirea şi întreţinerea morilor şi iazurilor, pescuitul, etc.). Slujbele erau prestate în folosul statului şi se numeau oaste, strajă, jold. Aceste obligaţii reprezentau participarea obligatorie la oastea ţării, la paza hotarelor şi a potecilor, la asigurarea transmiterii ştirilor.

Ca instituţie legată de organizarea finanţelor a fost tezaurul, aflat la dispoziţia domnitorului, acesta era un depozit de obiecte de mare valoare şi de metale preţioase. El putea fi folosit pentru nevoile personale ale domnului, şi evident, pentru nevoile statului, atunci când celelalte resurse erau epuizate. Cămara şi visteria erau alte două instituţii fiscale. Cămara, la origine administra veniturile de pe domeniul domnului, era o instituţie particulară aflată în proprietatea şi în seviciul domnului. Visteria apare odată cu consolidarea statului şi reprezintă cea mai importantă instituţie fiscală şi financiară a statelor române. În fruntea aparatului fiscal era marele vistier, membru al Sfatului domnesc. În subordonarea acestuia funcţionau o serie de dregătorii, precum: birari, găletari, desetnici, dijmari, şi altele, purtând numele obligaţiilor de care răspundeau.

Domnii români recurgeau adesea, mai ales după instaurarea dominaţiei otomane, la dări cu destinaţie specială. Între acestea amintim tributul (haraci în Ţara Românească, dare împărătească sau bir împărătesc în Moldova). În oraşe s-a introdus o dare ce se numea galben de fum, în Ţara Românească, şi zloţi de casă, în Moldova.

În Transilvania, monopolul exploatării ocnelor, a metalelor preţioase, emiterea unor monede cu valoare stabilă, dările oraşelor sau vămile ce afectau comerţul exterior (tricesina, 1/30 din valoarea mărfii) constituiau principalele surse de venituri.

Ca formă de organizare fiscală amintim existenţa comitatelor de cămări monetare, adică diviziuni teritoriale pentru baterea şi administrarea monedelor. Aceste comitate cămări includeau mai multe comitate obişnite. Între centrele unor astfel de comitate amintim pe cele de la Lipova, Cluj, Satu Mare, Baia Mare sau Oradea. Teritoriul saşilor nu făcea parte din aceste comitate, aceştia, în baza unor privilegii mai vechi, plăteau un impozit global, cu titlul de „venit al cămării”. Secuii, „naţiune privilegiată” erau scutiţi de alte impozite, în afara celor globale ale comunităţii. Sarcina fiscală tradiţională a secuilor a fost darea boilor.

În anul 1336 a fost introdusă darea pe poartă, acesta era un impozit ordinar şi anual. Împozitul acesta a constituit o piedică în calea fragmentării gospodăriilor.

Dările ordinare şi extraordinare erau percepute de puterea centrală sub supravegherea marelui vistier, iar de la sfârşitul secolului al XIV-lea sub cea a tezaurarului.

După transformarea Transilvaniei în principat autonom structura şi funcţionarea organelor fiscale a cunoscut o importantă schimbare, cerută de noul regim. Adesea cuantumul dărilor, categoriile de personae sau bunurile impozabile erau reînnoite şi modificate de la o dietă la alta.

Oraşele erau supuse de regulă unei taxe globale, aflată în continuă creştere şi tinzând a se extinde asupra tuturor categoriilor sociale.

 Sursa: Mircea Brie, O istorie sociala a spatiului romanesc de la inceputurile statalitatii dacice pana la intrezarirea modernitatii