Marea colonizare greaca

Unul din fenomenele cele mai însemnate ale epocii arhaice este marea colonizare greacă. Este un proces complex care a durat multe secole şi care a avut consecinţe foarte importante pentru întreaga istorie antică. I se spune «marea colonizare greacă», pentru a se deosebi de alte «colonizări» care au avut loc în perioade mai vechi (myceniană şi homerică) şi mai târzii. Marea colonizare se plasează între jumătatea secolului VIII şi jumătatea secolului VI a.C.

Cauzele marii colonizări greceşti trebuie căutate în întreaga evoluţie a lumii greceşti posterioare epocii homerice. Este vorba de o relativă suprapopulare a Greciei, rezultată dintr-o evidentă creştere demografică, dar mai cu seamă dintr-o inegalitate a şanselor, deoarece pământul, principala bogăţie, era deţinută mai ales de aristocraţie. La aceasta se adaugă conflictele sociale din diferite cetăţi, ceea ce a făcut ca, în unele cazuri, cei învinşi să plece în alte locuri, precum şi spiritul de aventură.

La început, întemeierea coloniilor se făcea relativ spontan. Treptat, mişcarea de colonizare a devenit tot mai organizată, un rol important jucândul oracolul de la Delphi, unde se adunaseră numeroase date despre ţinuturile şi populaţiile unde urmau să se întemeieze noile colonii, astfel că consultarea acestuia de către viitorii colonişti devenise aproape obligatorie. Întemeierea unei colonii era de obicei precedată de alte contacte în urma cărora se vedea măsura în care populaţia locală accepta pe noii veniţi, precum şi care sunt bogăţiile naturale ale regiunii respective. Uneori se stabilea o factorie comercială prin care grecii făceau comerţ cu populaţia locală.

Grupul de colonişti era condus de un oiketes, care, de obicei, după moarte, devenea eroul coloniei fiind sărbătorit periodic. Colonia păstra multă vreme legături strânse cu metropola. În colonie se vorbea acelaşi dialect ca cel din metropolă, avea aceleaşi divinităţi şi, uneori, metropola numea şi pe principalii magistraţi. Cu timpul însă, aceste legături slăbeau, colonia devenind practic independentă de metropolă.

În ceea ce priveşte direcţiile de colonizare, acestea au vizat mai cu seamă litoralul nordic al Mării Mediterane, bazinul egeean, Hellespontul, Propontida (Marea Marmara) şi Pontul Euxin. Pe litoralul siro-palestinian şi pe cel nord-african, au fost întemeiate puţine colonii, deoarece statele de acolo nu au încurajat acest lucru. La procesul de colonizare au participat numeroase cetăţi greceşti. Nu toate însă au jucat acelaşi rol, deoarece unele metropole au creat numeroase colonii. Din această cauză se vorbeşte de colonizarea chalcidiană sau eubeană, deoarece cetăţile Kyme, Eretria şi Chalkis din insula Eubea au întemeiat multe colonii mai cu seamă în vest, de colonizarea corinthiană sau de colonizarea milesiană.

Sudul Italiei şi Sicilia au fost printre cele mai vechi ţinuturi unde au fost întemeiate colonii. Probabil cea mai veche colonie greacă cunoscută până acum este Pithekoussai, situată în insula cu acelaşi nume (azi Ischia). Cercetările arheologice din această insulă au dovedit că aici coloniştii eubeeni din Eretria şi Chalkis, dar, probabil, şi de alte origini, au întemeiat noua aşezare către anul 770 a.C. Tot în această colonie a fost descoperită şi cea mai veche inscripţie grecească cunoscută până acum. Printre cele mai de seamă colonii chalcidiene din Italia şi Sicilia au fost Kyme, în Campania, pe la 750 a.C., apoi, în Sicilia, cam în aceeaşi perioadă, colonia Naxos şi Zancle, aceata din urmă fiind numită mai târziu Messana.

Pe coasta occidentală a Greciei şi în insulele învecinate, Corinthul a întemeiat, pe la 734 a.C, Corcyra, iar aceasta fundează, singură sau împreună cu metropola, mai multe colonii, mai importante fiind Ambracia, Apollonia şi Epidamnos. În nordul Mării Adriatice, Corinthul întemeiază Hatria (Adria), iar în Sicilia, pe la 734, cea mai de importantă colonie a sa, Syracuza

În Sicilia, Megara întemeiază Megara Hyblaia, pe la 750 a.C., Rhodosul întemeiază, pe la 690 a.C, Gela care la rândul ei întemeiază, pe la 580 a.C. colonia Akragas, numită mai târziu de romani Agrigentum. În sudul Italiei sunt aşa numitele colonii «aheene», deoarece coloniştii proveneau în bună măsură din Ahaia peloponnesiacă, teritoriu situat în nordul Peloponnesului: Sybaris şi Crotona, în ultimele două decenii ale secoluli VIII a.C., iar Metapontum, pe la 680 a.C. Tot în sudul Italiei, la spartanii au întemeiat, pe la 708 a.C., singura lor colonie, Taras, numită de romani Tarentum, iar locrienii au întemeiat, curând după anul 679, colonia Locroi Epizephirioi . Marele număr de colonii greceşti din sudul Italiei au făcut ca acest teritoriu să fie numit de greci şi de romani Grecia Mare ( Megale Hellas, Magna Graecia).

În Liguria, foceeni au întemeiat, pe la 600 a.C., colonia Massalia (azi Marsilia), apoi colonia Monoicos (azi Monaco); pe coasta mediteraneeană a Iberiei, grecii au întemeiat coloniile Mainake, Hemeroskopeion ş.a.

Pe coasta Africii de Nord, colonizarea a avut mai puţin suces, deoarece statele de acolo au acceptat mai greu prezenţa grecilor. În delta Nilului, colonişti din mai multe cetăţi greceşti au întemeiat colonia Naucratis, iar dorienii din Thera, Rhodos şi alte cetăţi mai mici au întemeiat, pe coasta lybiană, colonia Kyrene.

În bazinul Mării Egee, în Hellespont, Propontida şi Bosfor, chalcidienii au colonizat Peninsula Chalcidică, întemeind, pe la sfârşitul secolului al VIII-lea, nu mai puţin de 32 de cetăţi. Tot coloniştii din Eubeea fundează coloniile Pydna, Methone şi Abdera. Colonişti din Chios au întemeiat Maroneea, iar colonişti din insula Paros au întemeiat colonia Thasos. În sfârşit, colonişti din Milet au întemeiat coloniile Abydos, Lampsakos şi Kyzicos.

Colonişti din Megara au întemeiat, pe coasta tracică, coloniile Selymbria şi Byzantion. Megara împreună cu Tanagra au întemeiat colonia Heracleea Pontica.

Litoralul Mării Negre a fost de asemenea foarte atractiv mai ales pentru milesieni. Astfel, pe la mijlocul secolului al VIII-lea ei întemeiază, pe litoralul nordic al Asiei Mici, coloniile Sinope, Trapezunt şi, poate, Amisos. În nordul Mării Negre ei întemeiază Olbia; pe litoralul estic, colonia Phasis, iar pe litoralul vestic al Pontului Euxin, Tyras, Histria, Tomis, Dionysopolis, Odessos şi Apollonia. În aceeaşi regiune, dorienii întemeiază coloniile Callatis şi Mesambria. Către jumătatea secolului al VI-lea, marea colonizare greacă se apropie de sfârşit. Ultimul impuls colonizator este cauzat de cucerirea Lydiei de regele persan Cyrus al II-lea, în anul 546 a.C., ceea ce a făcut ca numeroşi greci de pe litoralul vestic al Anatoliei să nu accepte dominaţia persană, întemeind, mai cu seamă în Italia, noi cetăţi.

Consecinţele marii colonizări greceşti au fost foarte importante. Prin aceasta, arealul lumii şi civilizaţiei elenice au sporit foarte mult, cu influenţe benefice atât pentru greci cât şi pentru populaţiile locale. Întemeierea de noi colonii a fost adesea un mijloc de a stinge conflictele interne din diferite metropole. Totodată, coloniile greceşti au influenţat puternic populaţiile locale, care au primit un impuls semnificativ pentru trecerea la un nou tip de civilizaţie, cel antic.

 Sursa: Mihail Vasilescu, Orientul Mijlociu si Mediterana in antichitate