Colonizarea svabilor in Transilvania

Stabilirea şvabilor în Transilvania nu a fost rezultatul unei mişcări populare spontane, ci rezultatul unei decizii a statului austriac. Războiul purtat cu succes de Austria împotriva Turciei (1716-1718), victoria prinţului Eugen la Petrovaradin şi cucerirea Timişoarei la 13 octombrie 1716 i-au obligat pe turci să părăsească Banatul. Alipirea Banatului la Austria s-a realizat prin tratativele de pace de la Karlowitz. Sub numele de „Banatul timişorean”, a apărut un nou teritoriu administrativ austriac condus direct de autorităţile central vieneze. Ca domeniu al Coroanei, era subordonat unui guvernator, devenind un spaţiu de colonizare, pentru ca astfel statul austriac să obţină venituri mai mari din impozite. Majoritatea celor nou stabiliţi în Banat veneau din vestul şi sud-vestul Imperiului german.

Colonizarea Banatului s-a realizat în trei etape. A început după Pacea de la Passarowitz (1718), sub împăratul Carol al VI-lea, şi s-a încheiat odată cu războiul cu turcii (1737-1739). Cea de-a doua perioadă a debutat cu urcarea pe tron a împărătesei Maria Tereza şi a luat sfârşit prin alipirea Banatului la Regatul ungar, în 1778. Ultima etapă mai importantă a colonizării a avut loc sub împăratul Iosif al II-lea, între anii 1782-1787. Colonizarea era o acţiune condusă de stat, dar nu s-a desfăşurat fără greutăţi deoarece noii colonişti erau la origine ţărani, iar Viena era mai interesată în minerit, deoarece vroia să atace supremaţia industrială a Angliei, Franţei şi Olandei. De asemenea, mulţi principi germani s-au opus emigrarii unor forţe calificate. Dar procesul de colonizare s-a dovedit finalmente un succes: în decursul unui secol, părţile de vest ale actualei Românii nu numai ca au recuperat rămânerea în urmă faţă de Transilvania, ci, în anumite domenii (minerit, transporturi, industrie), au devansat teritoriile locuite de saşi.

Actualii şvabi sătmareni - chiar dacă nu sunt prima comunitate germană în zonă - au ajuns aici în 1712, în urma solicitării contelui Alexander Karolyi, ce avea ca punct de plecare „războaiele curuţilor” de la începutul secolului al XVIII-lea, care avuseseră consecinţe devastatoare pentru regiune. Şvabii sătmareni trăiau în circa 40 de aşezări, pur germane sau mixte româneşti-ungureşti-germane. Dar lor avea să le fie hărăzită o soartă amară: stabilirea pe domeniile nobiliare le-a impus condiţii de iobăgie greu de îndurat, iar eforturile de maghiarizare din secolele XIX şi XX – faţă de care erau expuşi intens, fiind catolici şi constituind o comunitate puţin consolidată etnic – au avut efecte puternice.

În 1773, administraţia austriacă a înfiinţat cinci centre forestiere în Maramureş colonizând germani din Zips (saşii sipseri). Printre ei erau nu numai ţărani, ci şi numeroşi meseriaşi şi mineri, care şi-au adus o contribuţie esenţială la dezvoltarea acestui ţinut. La comunitatea lor sau adaugat colonişti germani din Europa centrală şi de vest şi, împreună, şi-au putut menţine specificul etnic până astăzi, în ciuda diferitelor dificultăţi.

 Sursa: Mircea Brie, O istorie sociala a spatiului romanesc de la inceputurile statalitatii dacice pana la intrezarirea modernitatii