Colonizarea svabilor in Transilvania
Stabilirea şvabilor în Transilvania nu a
fost rezultatul unei mişcări populare spontane, ci rezultatul unei decizii a statului
austriac. Războiul purtat cu succes de Austria împotriva Turciei (1716-1718),
victoria prinţului Eugen la Petrovaradin şi cucerirea Timişoarei la 13
octombrie 1716 i-au obligat pe turci să părăsească Banatul. Alipirea Banatului
la Austria s-a realizat prin tratativele de pace de la Karlowitz. Sub numele de
„Banatul timişorean”, a apărut un nou teritoriu administrativ austriac condus direct
de autorităţile central vieneze. Ca domeniu al Coroanei, era subordonat unui
guvernator, devenind un spaţiu de colonizare, pentru ca astfel statul austriac
să obţină venituri mai mari din impozite. Majoritatea celor nou stabiliţi în Banat
veneau din vestul şi sud-vestul Imperiului german.
Colonizarea Banatului s-a realizat în
trei etape. A început după Pacea de la Passarowitz (1718), sub împăratul Carol
al VI-lea, şi s-a încheiat odată cu războiul cu turcii (1737-1739). Cea de-a
doua perioadă a debutat cu urcarea pe tron a împărătesei Maria Tereza şi a luat
sfârşit prin alipirea Banatului la Regatul ungar, în 1778. Ultima etapă mai importantă
a colonizării a avut loc sub împăratul Iosif al II-lea, între anii 1782-1787.
Colonizarea era o acţiune condusă de stat, dar nu s-a desfăşurat fără greutăţi
deoarece noii colonişti erau la origine ţărani, iar Viena era mai interesată în
minerit, deoarece vroia să atace supremaţia industrială a Angliei, Franţei şi
Olandei. De asemenea, mulţi principi germani s-au opus emigrarii unor forţe
calificate. Dar procesul de colonizare s-a dovedit finalmente un succes: în
decursul unui secol, părţile de vest ale actualei Românii nu numai ca au
recuperat rămânerea în urmă faţă de Transilvania, ci, în anumite domenii
(minerit, transporturi, industrie), au devansat teritoriile locuite de saşi.
Actualii şvabi sătmareni - chiar dacă nu
sunt prima comunitate germană în zonă - au ajuns aici în 1712, în urma
solicitării contelui Alexander Karolyi, ce avea ca punct de plecare „războaiele
curuţilor” de la începutul secolului al XVIII-lea, care avuseseră consecinţe devastatoare
pentru regiune. Şvabii sătmareni trăiau în circa 40 de aşezări, pur germane sau
mixte româneşti-ungureşti-germane. Dar lor avea să le fie hărăzită o soartă
amară: stabilirea pe domeniile nobiliare le-a impus condiţii de iobăgie greu de
îndurat, iar eforturile de maghiarizare din secolele XIX şi XX – faţă de care
erau expuşi intens, fiind catolici şi constituind o comunitate puţin
consolidată etnic – au avut efecte puternice.
În 1773, administraţia austriacă a
înfiinţat cinci centre forestiere în Maramureş colonizând germani din Zips
(saşii sipseri). Printre ei erau nu numai ţărani, ci şi numeroşi meseriaşi şi
mineri, care şi-au adus o contribuţie esenţială la dezvoltarea acestui ţinut.
La comunitatea lor sau adaugat colonişti germani din Europa centrală şi de vest
şi, împreună, şi-au putut menţine specificul etnic până astăzi, în ciuda
diferitelor dificultăţi.
Sursa: Mircea Brie, O istorie sociala a spatiului romanesc de la inceputurile statalitatii dacice pana la intrezarirea modernitatii
Comentarii
Trimiteți un comentariu