Civilizația miceniană – începuturile Greciei antice

Denumirea de „epocă miceniană” provine de la celebra cetate Mycene din Argolida, unul dintre cele mai importante centre ale Greciei preistorice. Redescoperirea lumii miceniene se datorează, în mare parte, arheologului german Heinrich Schliemann, care, în ultimul sfert al secolului al XIX‑lea, a efectuat săpături la Mycene, Tiryns și în alte situri contemporane. Tot el a investigat colina de la Hissarlîk, în apropierea strâmtorii Dardanele, identificând acolo straturile succesive ale orașului Troia, cunoscut din epopeile homerice.

Un moment decisiv în înțelegerea civilizației miceniene a avut loc în 1952, când lingvistul britanic Michael Ventris a reușit să descifreze scrierea Linear B, demonstrând că aceasta nota o formă arhaică a limbii grecești. Descoperirea a revoluționat studiile de istorie și arheologie, oferind acces direct la documente administrative ale palatelor miceniene.

1. Așezarea geografică a civilizației miceniene

Nu întreg teritoriul locuit de greci în epoca bronzului făcea parte din arealul micenian. Regiunile centrale ale civilizației erau:

• Peloponnesul (Mycene, Tiryns, Pylos),

• Attica,

• Beoția,

• sudul Thessaliei,

• insulele din Marea Egee (în special Rhodos),

• orașe din Asia Mică (precum Milet),

• Creta, după cucerirea ei de către greci.

Zonele periferice ale Greciei au continuat să trăiască în forme de organizare preistorice.

2. Organizarea politică – palatele și regele wanaka

Civilizația miceniană nu a fost un stat unitar, ci o rețea de centre palatinale independente: Mycene, Tiryns, Pylos, Atena, Orhomenos, Iolcos, Cnossos etc.

Conform inscripțiilor Linear B, în fruntea fiecărui stat se afla:

• wanaka – regele, termen de origine pre‑greacă,

• rawaketa – comandant militar de rang înalt,

• eqeta – însoțitor sau apropiat al regelui,

• qasireu – termen care în epocile ulterioare devine basileus, „rege”, dar în epoca miceniană desemna probabil un demnitar religios sau un meșteșugar de rang înalt.

Sistemul politic micenian era centralizat, asemănător statelor orientale. Palatul controla:

• producția economică,

• distribuția resurselor,

• activitatea meșteșugarilor,

• relațiile externe.

Birocrația palatinală reprezenta clasa dominantă, în timp ce populația rurală era dependentă de palat.

3. Economia și comerțul – o rețea internațională

Mycenienii au dezvoltat o economie complexă, cu o producție diversificată și un comerț extins. Dovezile arheologice arată contacte cu:

• Egiptul,

• regiunea siro‑palestiniană,

• Anatolia,

• Italia și Spania,

• zone din nordul Greciei și Balcani.

Obiecte miceniene – vase, arme, podoabe – au fost descoperite în numeroase situri din Mediterana și Europa. În sens invers, Grecia a importat bunuri din Creta, Egipt, Anatolia și Levant.

Sursele hittite menționează un stat numit Ahhiyawa, identificat de mulți cercetători cu Ahaia grecească. De asemenea, izvoarele egiptene enumeră printre „popoarele mării” grupuri numite Ekwesh și Akaiwasha, considerate de unii specialiști drept ahei.

4. Declina și prăbușirea civilizației miceniene

În jurul anului 1200 î.Hr., lumea miceniană intră într‑o perioadă de criză profundă. Cetățile își întăresc fortificațiile și își asigură surse de apă, semn al unei amenințări iminente. Cu toate acestea, majoritatea centrelor palatinale sunt distruse succesiv.

Cauzele prăbușirii sunt multiple și încă dezbătute:

• invazia sau migrația „popoarelor mării”,

• cutremure și catastrofe naturale,

• conflicte interne și revolte sociale,

• colapsul rețelelor comerciale din estul Mediteranei.

Un efect major al acestei prăbușiri a fost dispariția scrisului. Societatea greacă intră într‑o perioadă de regres – „Evul întunecat” – până la apariția polisurilor în epoca arhaică.

Sursa: Mihail Vasilescu, Orientul Mijlociu si Mediterana in antichitate