România și politica externă în epoca premergătoare Primului Război Mondial: între pragmatism și alianțe strategice

🏛️ Introducere

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, România, proaspăt ieșită din tutela otomană și recunoscută ca stat independent în 1878, se confrunta cu provocări majore în definirea unei politici externe coerente. Într-un context geopolitic dominat de marile imperii – Rusia, Austro-Ungaria, Germania, Franța și Marea Britanie – opțiunile Bucureștiului erau limitate, dar nu lipsite de importanță. Politica externă românească a fost marcată de un pragmatism lucid, orientat spre securitate și consolidare statală, culminând cu aderarea la sistemul Triplicei Alianțe în 1883.

⚖️ Contextul internațional și nevoia de alianțe

După recunoașterea independenței, România se afla într-o poziție vulnerabilă. Rusia și Austro-Ungaria, vecine directe, manifestau interese expansioniste în zona Dunării de Jos. Franța era slăbită după înfrângerea din 1870–1871, iar Marea Britanie practica o politică de izolare față de afacerile continentale. Italia, deși simpatiza România ca „soră latină”, era preocupată de ambițiile sale balcanice și mediteraneene.

Singura putere care oferea un cadru de securitate viabil era Germania, mai ales după ce aceasta își exprimase sprijinul pentru constituirea Regatului României și își satisfăcuse pretențiile legate de articolele 44 și 45 ale tratatului de la Berlin.

🤝 Aderarea la sistemul Triplicei Alianțe

În 1883, România a încheiat un tratat de alianță cu Austro-Ungaria, la care Germania a subscris formal în aceeași zi, iar Italia s-a alăturat cinci ani mai târziu. Este important de subliniat că România nu a aderat direct la tratatul Triplicei Alianțe, ci la sistemul politico-militar al acesteia, într-un cadru limitat și defensiv.

Tratatul prevedea sprijin militar și diplomatic reciproc în caz de agresiune și interzicea intrarea în alianțe ostile. Semnat la Viena pe 30 octombrie 1883 de D.A. Sturdza și Kálnoky, tratatul reflecta viziunea bismarckiană asupra echilibrului continental.

🌍 Relațiile cu Tripla Alianță și tensiunile regionale

Cât timp Germania a menținut o politică defensivă, relațiile României cu Tripla Alianță au fost stabile. Totuși, tensiuni au apărut în raport cu Austro-Ungaria, în special în timpul războiului sârbo-bulgar (1885–1886) și al războiului vamal (1886–1888). Aceste conflicte au fost gestionate diplomatic, dar au evidențiat fragilitatea alianței.

După 1890, odată cu înlăturarea lui Bismarck de către Wilhelm al II-lea, Germania a început să adopte o politică ofensivă globală (die Weltpolitik), ceea ce a schimbat echilibrul alianțelor europene.

📜 Memorandumul românilor ardeleni și deteriorarea relațiilor cu Austro-Ungaria

Publicarea Memorandumului românilor ardeleni a tensionat și mai mult relațiile româno-ungare. Austro-Ungaria își manifesta tot mai des apetitul teritorial spre sud-est, culminând cu anexarea Bosniei și Herțegovinei în 1908. În același an, Bulgaria, sprijinită de Viena și Budapesta, s-a proclamat independentă, sub sceptrul lui Ferdinand de Saxa-Coburg.

⚔️ Războaiele balcanice și intervenția României

În 1912–1913, războaiele balcanice au destabilizat regiunea. România a intervenit militar în vara lui 1913 pentru a restabili echilibrul balcanic, contribuind decisiv la încheierea păcii de la București, pe 10 august 1913. Deși a fost un moment de vârf pentru diplomația românească, intervenția a tensionat grav relațiile cu Austro-Ungaria.

Nicolae Iorga observa că această intervenție a fost „un început al războiului nostru cu Austro-Ungaria”, un conflict ce avea să se declanșeze în contextul Primului Război Mondial și care, pentru România, urma să devină războiul Întregirii.

🧾 Concluzie

Politica externă românească din perioada 1878–1913 a fost marcată de o adaptare inteligentă la realitățile geopolitice. Aderarea la sistemul Triplicei Alianțe a fost o performanță diplomatică remarcabilă pentru un stat mic, oferind României un cadru de securitate într-o Europă tensionată. Totuși, evoluțiile ulterioare – schimbarea politicii germane, ambițiile Austro-Ungariei și instabilitatea balcanică – au arătat limitele acestei alianțe.

Intervenția din 1913 și pacea de la București au confirmat maturitatea diplomatică a României, dar au prefigurat inevitabilul conflict cu Austro-Ungaria. Astfel, politica externă românească a trecut de la defensivă la afirmare regională, pregătind terenul pentru intrarea în Primul Război Mondial și realizarea idealului național.

  Sursa: Gheorghe Cliveti, Curs Romania Moderna