Politica externa a Romaniei in perioada 1878 - 1914

Opţiunile de politică externă   sunt dominate, se ştie, nu de principii idealiste, ci de spirit pragmatic, mai ales în cazul unui stat mic, care, deabia independent la 1878, resimţea nevoia de alianţe, de racordare la vreun sistem de securitate. Imperiile vecine României, Rusia şi Austro-Ungaria, dincolo de “bunele intenţii” arătate în problema recunoaşterii Independenţei, aveau tendinţe de “mare politică” la Dunărea de Jos, de natură a produce îngrijorare dacă nu temeri reale la Bucureşti. Franţa era departe de a-şi recăpăta “poziţiile europene” prăbuşite la 1870-1871. Marea Britanie, captată de politica ei maritimă-colonială, simula, faţă de “afacerile europene”, aşa-numita “splendidă izolare”. Italia, dincolo de exprimarea de simpatii faţă de “sora latină de la Dunăre”, era animată de “ambiţii balcanice”, subsumate celor meditaranene, putând semnifica în prea mica măsură un reper de securitate pentru România. Dintre marile puteri, Germania constituia un atare reper, mai ales după “satisfacerea” pretenţiilor guvernului de la Berlin în “chestiunea” articolelor 44 şi 45 ale tratatului din 1878, “satisfacere” de care fusese condiţionată recunoaşterea independenţei României. În 1879 Germania realizase alianţa cu Austro-Ungaria. Carol I şi guvernul de la Bucureşti doreau o apropiere de Germania, ale cărei dispoziţii au fost binevoitoare faţă de constituirea Regatului României.

În legătură cu opţiunea politicii externe a României la 1883 se impune, din capul locului, o clarificare asupra expresiei de aderare la Tripla Alianţă. Este de reţinut faptul că România nu a aderat la un tratat al Triplei Alianţe. Ea a aderat la sistemul politico-militar al Triplicei şi nu în toate implicaţiile lui. La 1883 România a încheiat un tratat de alianţă cu Austro-Ungaria (Drumul spre Berlin trecea prin Viena!), la care a subscris, printr-un act formal, Germania, iar peste cinci ani Italia.

Conferinţa de la Londra, din 1883, a reconfirmat prerogativele Comisiei Europene, cu prelungirea mandatului acesteia pentru 21 de ani. În loc să insiste pe linia nemulţumirilor faţă de convenţia de la Londra, România a preferat tatonarea apropierii de Germania, prin vizita lui I.C. Brătianu la Franzensbad, în iulie 1883, sau prin cea a lui Carol la Breslau, în august. Fructuoase au fost întrevederile lui Brătianu cu Bismarck la Gastein, în septembrie 1883, când au fost puse la punct “detaliile alianţei”.

Calea a fost aceea a tratatului cu Austro-Ungaria, semnat la Viena, pe 30 octombrie 1883, de D.A. Sturdza, ambasadorul român şi împuternicit pentru respectivul act, şi Kálnoky, ministrul de externe austro-ungar. În aceeaşi zi a fost încheiat actul prin care Germania a subscris şi ea la tratatul româno-austro-ungar. Tratatul preconiza ca România şi Austro-Ungaria să-şi acorde reciproc concursul militar şi diplomatic dacă vreuna dintre ele ar face obiectul unei agresiuni. Ambele părţi se angajau să nu intre în alianţe ostile vreuneia dintre ele. Tratatul era valabil pe cinci ani, cu posibilitatea prelungirii ulterioare pe trei ani. Era un tratat corespunzător sistemului continental bismarckian, unul prin excelenţă defensiv.

Era un tratat corespunzător sistemului continental bismarckian, unul prin excelenţă defensiv. Ţinând cont de un atare considerent, şi nu numai de acesta, tratatul încheiat de România la 1883 ar putea fi considerat drept cea mai mare performanţă de politică externă a unui stat mic în perioada considerată de specialişti ca fiind aceea în care s-au decontat treptat originile primului război mondial.

Cât timp politica Germaniei a vizat sistemul defensiv de alianţe, relaţiile României cu puterile Triplicei au fost în general strânse şi amiabile, doar în raporturile cu Austro-Ungaria intervenind tensiuni la 1885-1886 (în timpul războiului sârbobulgar) sau la 1886-1888 (războiul vamal româno-austro-ungar). Asemenea tensiuni au putut fi stinse în condiţiile în care, până spre 1890, sistemul Triplei Alianţe a fost defensiv. După ce noul Kaiser, Wilhelm al II-lea, l-a îndepărtat pe Bismarck, artizanul sistemului, din principalul oficiu al politicii externe germane, a putut fi sesizată înclinaţia Reich-ului spre politică ofensivă, de anvergură mondială (die Weltpolitik).

Memorandum-ul românilor ardeleni a retensionat raporturile româno-ungare. Raporturi ce s-au deteriorat pe măsură ce Dubla Monarhie îşi etala apetitul teritorial spre sudest. În 1908, Austro-Ungaria a anexat Bosnia-Herzegovina, an în care Bulgaria, sprijinită de guvernele de la Viena şi de la Budapesta, s-a proclamat independentă, sub sceptrul de ţar al lui Ferdinand de Saxa-Coburg. Agravarea raporturilor româno-austro-ungare a ieşit mult în evidenţă pe durata războaielor balcanice (1912-11913).

Franţa şi Marea Britanie şi-au angajat antanta la 1904. În 1907, Rusia şi Marea Britanie au trecut peste resentimentele lor mutuale, atât de serioase pe vremea războiului ruso-japonez de la 1904, şi au reglementat amiabil, ca virtuali aliaţi în caz de criză generală, diferendele lor în Asia Centrală şi în “afacerile orientale”.

Ingerinţele sau dificultăţile consensului marilor puteri în “chestiunea reorganizării politico-teritoriale a Balcanilor” au circumstanţiat îndeaproape conflictul balcanic din 1913. Bulgaria a fost atacată de Turcia, de Grecia şi de Serbia. Pentru realizarea unui echilibru balcanic, România a intervenit militar în vara 1913. Pacea de la Bucureşti din 10 august 1913 a însemnat un moment de vârf pentru diplomaţia Micii Românii. Deşi a jucat un rol esenţial în determinarea păcii între statele balcanice, România a avut de suportat o tensionare deosebită a raporturilor sale cu Austro-Ungaria. Nicolae Iorga sesiza faptul că intervenţia României în sudul Dunării, la 1913, însemnase “un început al războiului nostru cu Austro-Ungaria. Un război ce urma a se declanşa în atmosfera celui mondial, un război care, pentru România, avea să fie al Întregirii.

  Sursa: Gheorghe Cliveti, Curs Romania Moderna