Abdicarea lui Cuza-Vodă şi venirea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen

Deşi s-a produs într-o manieră conspirativă, la adăpostul nopţii, implicând din partea celor care au acţionat grave deziceri de responsabilităţi de natură politică, administrativă, militară şi, nu în ultimul rând, morală, actul de la 11/23 februarie 1866 a semnificat cu mult mai mult decât provocarea sfârşitului unei domnii. În determinarea sa imediată nu a avut cum să prevaleze elanul popular, ci calculul politic, propriu unei elite în măsură să răspundă cu promptitudine unui anumit imperativ istoric.

După cum au dat de înţeles “făptuitorii lui 11 februarie”, provocarea abdicării domnitorului Alexandru Ioan I a fost necesitată de însuşi procesul “realizării integrale” a programului naţional, adoptat de adunările ad hoc la 1857. Dintre cele patru “puncte” sau “dorinţe mari” (autonomia deplină, Unirea, prinţul străin şi guvernământul constituţional) ale amintitului program, menit consacrării fiinţei politice a statului român modern, doar primele două şi, parţial, cel de-al patrulea au putut fi înfăptuite prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei şi al Valahiei şi prin marile acte din timpul domniei acestuia.

Dubla alegere a lui Cuza ca domn al Moldovei şi al Valahiei nu a reprezentat un scop în sine, ci un mijloc pentru realizarea obiectivelor politiconaţionale. Dacă în anii 1859-1861, mai exact, până în ianuarie 1862, prezenţa lui Cuza pe tron nu a fost pusă în mod serios în cauză, aceasta a fost fiindcă în acei ani a precumpănit raţiunea înfăptuirii unirii depline a Principatelor.

Finalizarea traseului de la unirea personală la unirea deplină a Principatelor a deschis larg perspectiva marilor reforme, asupra cărora s-au aprins mult disputele între forţele liberale şi cele conservatoare. Exponent al unei linii politice liberal-moderate, în cuprinderea unui grup de colaboratori, între care s-a impus personalitatea lui Mihail Kogălniceanu, domnitorul Cuza a apăsat cu energie şi determinare pe pârghia reformelor, servind cauzei naţionale şi a progresului social, dar, dincolo de aparenţele unei situaţii paradoxale, subminând argumentele prezenţei sale pe tron. Situaţia şi-a dezvăluit clar faţetele după lovitura de stat din 2 mai 1864 şi adoptarea Statutului dezvoltător al convenţiei de la Paris, act ce consfinţea deplina autonomie a Principatelor Unite, dar care făcea din condiţia politico-juridică a domnitorului punctul de aproape unică şi de maximă permisibilitate a ingerinţelor în problemele interne ale statului român din partea curţii suzerane şi a puterilor garante.

Starea de profundă criză în care avansa domnia lui Cuza a fost surprinsă, cu spirit deosebit de penetrant, de M. Kogălniceanu, care avea să declare că nu “greşalele”, ci faptele mari au grăbit detronarea lui Cuza Vodă. Conştient de implicaţiile agravării crizei interne, preocupat ca nimeni altul de salvgardarea Unirii, Cuza s-a arătat dispus, se ştie, de renunţarea sa la tron pentru a permite venirea prinţului străin. Domnitorul însuşi încercase să convingă pe Napoleon al III-lea, pe consulii Franţei şi Marii Britanii la Bucureşti de necesitatea soluţionării “chestiunii prinţului străin”.

După abdicarea lui Cuza s-a constituit locotenenţa domnească, având ca membri desemnaţi pe Nicolae Golescu, colonelul Haralambie şi, în lipsa “momentană” a lui Lascăr Catargiu din capitală, D.A. Sturdza. Actul abdicării domnitorului Cuza a fost făcut cunoscut “naţiunii” de proclamaţia locotenenţei domneşti şi notificat, în aceeaşi zi (11/23 februarie) de Ion Ghica, preşedintele guvernului provizoriu şi ministrul de externe, consulilor puterilor garante la Bucureşti. A fost trimisă şi o “adresă explicativă” curţii suzerane. Şi pentru a fi întărită nota de legitimitate a actului săvârşit “la adăpostul nopţii”, cele două Camere întrunite l-au aclamat ca domnitor al României pe contele de Flandra, sub numele de Filip I. Amintind de momentul 1859, românii au recurs din nou la majestatea sa faptul împlinit, surprinzând şi nemulţumind puterile garante.

Pe 25 februarie (st.n.), cabinetul francez a luat iniţiativa pentru întrunirea unei conferinţe a “curţilor garante şi suzerană” la Paris. Peste o zi, însă, invocând litera convenţiei de la Paris din 1858, Aali Paşa a convocat o conferinţă a ambasadorilor la Constantinopol, gest voit a demonstra că Înalta Poartă, în calitate de suzerană, ţinea să-şi afirme “dreptul” la orice iniţiativă asupra evaluării situaţiei din Principate. A avut, spre binele românilor, câştig de cauză iniţiativa Franţei, a cărei poziţie oficială, consecventă regimului de garanţie colectivă, indica factorilor politici de la Bucureşti să admită că evenimentele din Principate “ridicau chestiuni care erau de resortul puterilor semnatare ale tratatului de la Paris (din 1856) şi ale actelor subsecvente acestuia”. Pe canalele “diplomaţiei secrete”, aceiaşi factori politici români intuiau sprijinul din partea lui Napoleon al III-lea şi din partea unor “mari cabinete” (era vizat cel prusian!), ale căror interese puteau intersecta pe cele franceze.

În ciuda faptului că de la Bruxelles parvenea ştirea despre declinarea de Belgia, din raţiuni întemeiate, a candidaturii lui Filip de Flandra şi cu toate că instrucţiunile identice pentru consulii puterilor garante le indicau competenţa unei administraţii locale, guvernanţii români au recurs la o politică îndrăzneaţă, menită a asigura triumful interesului naţional. Principalii emisari ai guvernului de la Bucureşti, intermediaţi sau bine consiliaţi de M-me Cornu, amică intimă a împăratului Napoleon, au realizat dispoziţia acestuia din urmă de a susţine candidatura lui Carol de Hohenzollern- Sigmaringen la tronul Principatelor Unite.

Deplasat imediat la Düsseldorf, unde rezida familia candidatului, I.C. Brătianu a avut de înţeles că şi din partea cabinetului prusian, a lui Bismarck, în speţă, putea surveni o dispoziţie favorabilă candidaturii prinţului Carol, dar sub

condiţia ca întreaga întreprindere să apară iniţiată şi susţinută de Franţa, chiar dacă de aceeaşi întreprindere nu era ferit un evident liant prusian. Pentru Bismarck era clar că reuşita candidaturii prinţului Carol “pe mâna franceză” excludea apropierea franco-rusă, încât, cu ţinerea deoparte a Marii Britanii şi cu alianţa Italiei, Prusia avea şansa să tranşeze printr-o confruntare directă cu Austria supremaţia în “lumea germană”.

Întronarea prinţului străin era concepută ca o soluţie menită să evite desfacerea Unirii şi să consolideze poziţia internaţională a statului român, dar şi ca o posibilitate de a înlătura revenirea la pernicioasa dispută între diferiţi pretendenţi la tron, ce a ocazionat, adeseori, provocarea imixtiunii externe în afacerile interne ale Principatelor. Venirea/aducerea prinţului străin era reclamată şi de necesitatea reevaluării cadrului vieţii politice interne, instituirea monarhiei constituţionale dezvăluind şi redimensionând particularităţile complexului raport dintre naţional şi social în istoria modernă a României.

Un decret din 29 martie al locotenenţei domneşti înfiinţa guardia orăşenească, cu menirea expresă a “păzirii ordinii”. Pe 30 martie era dizolvat forul legislativ funcţionând pe baza normelor din timpul domniei lui Cuza, urmând a fi anunţate alegeri pentru constituantă. Pe linia actelor energice era anunţat plebiscitul pentru validarea candidaturii lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la tronul României.

După încheierea plebiscitului, mai exact spus, pe 21 aprilie au demarat alegerile pentru Adunarea constituantă, alegeri finalizate pe 1 mai. Între timp, prinţul Carol comunicase tatălui său, Carol-Anton, decizia sa nestrămutată de a primi coroana României şi de a pleca, fie şi în contra deliberărilor conferinţei de la Paris, în ţara ce-l voia domn suveran. Pe 28 aprilie/10 mai, aleşii în Constituantă au proclamat solemn “voinţa nestrămutată a României de a rămâne una şi nedespărţită, având în fruntea sa pe Carol I din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen”.

Sosirea acestuia în România şi procesiunile oficierii calităţii sale de domn, la 10/22 mai, aveau să reprezinte momentul de vârf al unuia din marile succese ale politicii româneşti. Depăşite de evenimente, marile puteri nu au mai recurs, ca în cazul lui Cuza, la 1859 şi la 1861, la recunoaşterea printr-un act de conferinţă (protocol etc.) a faptului împlinit în mai 1866, la Bucureşti. Sugerată de Napoleon al III-lea, recunoaşterea internaţională a domnitorului Carol I avea să fie asigurată de un aranjament direct româno-otoman, la care să subscrie fiecare dintre puterile garante.

 Sursa: Gheorghe Cliveti, Curs Romania Moderna