Lovitura de la 11/23 februarie 1866 și aducerea lui Carol I

Actul de la 11/23 februarie 1866, prin care domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice, nu a fost doar o schimbare de domnie. A reprezentat un moment de ruptură, o decizie conspirativă, luată „la adăpostul nopții”, dar care a răspuns unui imperativ istoric: continuarea proiectului național început în 1859.

Deși în aparență a părut o mișcare radicală, lipsită de suport popular, în realitate a fost rezultatul unui calcul politic al elitei românești, care a înțeles că modernizarea statului nu mai putea continua în condițiile crizei interne tot mai accentuate.

🔹 1. De ce a fost detronat Cuza?

Programul național adoptat de adunările ad-hoc din 1857 prevedea patru obiective majore:

1. autonomia deplină,

2. Unirea Principatelor,

3. aducerea unui prinț străin,

4. guvernământ constituțional.

Cuza reușise să împlinească primele două și, parțial, pe al patrulea. Dar lipsa unui prinț străin – considerat garanția stabilității interne și externe – rămânea o problemă nerezolvată.

Reformele lui Cuza – forță și vulnerabilitate

Cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu, Cuza a împins înainte marile reforme:

• reforma agrară,

• secularizarea averilor mănăstirești,

• reorganizarea administrației, justiției și armatei.

Paradoxal, tocmai aceste reforme, „faptele mari”, cum spunea Kogălniceanu, au accelerat căderea sa. Lovitura de stat din 2 mai 1864 și adoptarea Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris au întărit autoritatea domnitorului, dar au alimentat și opoziția internă, oferind puterilor garante pretextul de a interveni în treburile interne ale României.

Cuza însuși înțelesese gravitatea situației și se declarase dispus să abdice pentru a permite venirea unui prinț străin.

🔹 2. Abdicarea și reacția politică

După abdicarea lui Cuza, s-a format locotenența domnească, alcătuită din:

• Nicolae Golescu,

• colonelul Haralambie,

• D.A. Sturdza (în locul temporar absentului Lascăr Catargiu).

Actul abdicării a fost comunicat:

• populației, printr-o proclamație,

• puterilor garante, prin Ion Ghica,

• Porții Otomane, printr-o adresă explicativă.

Pentru a conferi legitimitate acțiunii, cele două Camere l-au proclamat pe Filip de Flandra ca domn al României – un gest simbolic, menit să repete strategia „faptului împlinit” din 1859.

🔹 3. Reacția internațională – Paris vs. Constantinopol

Franța a propus convocarea unei conferințe a puterilor garante la Paris.

Însă Aali Pașa, reprezentantul Porții, a convocat o conferință la Constantinopol, încercând să reafirme suzeranitatea otomană.

În final, a prevalat inițiativa Franței, care a susținut că situația din Principate ține de garanția colectivă stabilită prin tratatele internaționale.

Pe canale diplomatice neoficiale, liderii români au primit semnale de sprijin din partea lui Napoleon al III-lea și chiar din partea unor cercuri prusace.

🔹 4. Candidatura lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen

Deși Belgia a refuzat candidatura lui Filip de Flandra, guvernul român a acționat rapid. Prin intermediul lui M-me Cornu, apropiată a împăratului Napoleon, s-a obținut sprijinul Franței pentru candidatura lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.

Brătianu la Düsseldorf

I.C. Brătianu, trimis în Germania, a constatat că și Bismarck era favorabil candidaturii lui Carol, cu condiția ca inițiativa să pară franceză. Pentru Prusia, instalarea lui Carol în România era o lovitură diplomatică împotriva Austriei și un obstacol în calea unei apropieri franco-ruse.

🔹 5. De ce era necesar un prinț străin?

Aducerea unui prinț străin urmărea:

• consolidarea Unirii,

• stabilizarea scenei politice interne,

• evitarea disputelor dintre pretendenții autohtoni,

• limitarea imixtiunilor externe,

• modernizarea instituțiilor statului prin instaurarea monarhiei constituționale.

🔹 6. Plebiscitul și proclamarea lui Carol I

Locotenența domnească a acționat rapid:

• 29 martie – înființarea gărzii orășenești,

• 30 martie – dizolvarea vechiului for legislativ,

• organizarea plebiscitului pentru validarea candidaturii lui Carol,

• 21 aprilie – alegeri pentru Adunarea Constituantă,

• 1 mai – finalizarea alegerilor.

Carol își anunță acceptul, chiar dacă decizia contrazicea deliberările conferinței de la Paris.

 10/22 mai 1866 – Carol I devine domn al României

Adunarea Constituantă proclamă:

Sosirea lui Carol la București marchează unul dintre cele mai mari succese diplomatice ale României moderne. Puterile garante, puse în fața faptului împlinit, nu au mai convocat o conferință internațională, recunoașterea fiind realizată printr-un aranjament direct româno-otoman, la care au subscris ulterior toate marile puteri.

Sursa: Gheorghe Cliveti, Curs Romania Moderna