Imperiul Otoman in prima jumatate a sec. XIX

Dupa pacea dela Adrianopol, Peninsula Balcanica, cu exceptia Greciei, a Principatelor Romane si a Muntenegrului, se afla sub jurisdictie otomana. Teritoriile europene ale imperiului sultanilor cuprindeau: Dobrogea, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Hertegovina, Tesalia, Epir, Albania, Creta, insulele. In teritoriul acestora existeu insule de autonomie locala, administrate de autohtoni. Poarta se confrunta cu lupta de emancipare a popoarelor si cu tendintele autonomiste ale ayanilor, cu disputele marilor puteri pentru succesiune.

Slabiciunile dovedite pe plan intern si international au impus tuturor fortelor politice necesitatea reformelor. Realizarea refomelor si modernizarea imperiului era greu de infaptuit din cauza influentei preponderente a religiei la Constantinopol.

Initiativa reformelor a apartinut sultanului si unui grup de functionari care-1 sustineau. Acestea au introdus timid reprezentarea electorilor, controlul corpului legislativ asupra guvemului. De cele mai multe ori reformele s-au facut in situatii de criza, sub presiunea puterilor.

Dupa primele incercari de reforma ale lui Selim III, Mahmud II s-a concentrat impotriva ayanilor rebeli. A inabusit revolta lui Pasvanoglu si Ali Pasa, dar nu a reusit sa-1 infranga pe Mahomed Ali Pasa, care a domnit in Egipt ca un domnitor independent. El a castigat ierarhia islamica pentru ideea de reforma a armatei, care a provocat revolta ienicerilor. Sultanul a inabusit-o si a desfiinfat in 1826 corpul acestora. Desi a cedat lui Mohamed Ali insula Creta pentru sprijinul acordat in confruntarea cu revolutia greaca, acesta s-a declarat nemultumit de faptul ca guvemul otoman i-a promis guvemarea  Peloponezului pentru Ibrahim Pasa, fiul sau si a pretins in schimb Siria.

Mahmud II a inceput programul de reforme cu modemizarea armatei, apeland la specialisti din Europa, dupa care s-a concentrat asupra chestiunilor politice. Si-a asigurat controlul absolut asupra imperiului si a inceput politica de intarire a autoritatii centrale in provincii, in general crearea unor institutii puternice. A modificat denumirea traditionala a ministerelor dupa cele similare europene, a creat Consiliul de minijtri in frunte cu primul ministru, a subordonat acestuia administratia provinciilor. Pentru nevoile administratiei s-a creat un sistem de invatamant laic, in 1827 o scoala militara, in 1831 s-a efectuat recensamantul otoman. In 1830 a aparut primul ziar in limba turca, in 1834 a fost organizat sistemul postal, s-a trecut la modernizarea costumului, a moravurilor, a educatiei. Din 1834 au fost infiintate ambasade permanente in marile capitale europene.

In 1839 a avut loc a doua criza egipteana, incheiata cu infrangerea sultanului de Mahomad Ali. A fost necesara interventia puterilor pentru a opri dezastrul si a-l detemiina pe noul sultan Abdul Medjid sa reformeze imperiul. Marile puteri au semnat conventia de la Bosfor din 1841, care punea zona sub controlul international, stabilind interdictia pentru navele de razboi sa treaca prin Bosfor in timp de pace.

       Domnia lui Abdul Medjid (1839-1861) a inaugurat o perioada de reforme, numita Tanzimat, ce-si propuneau salvarea imperiului. Reformele au fost infaptuite de noua generatie de birocrati formati in Occident, in frunte cu Mustafa Resid Pasa. Ele au fost posibile datorita situatiei intemationale favorabile Portii dintre 1841 -1853, cand Rusia si Marea Britanie au conlucrat in politica fata de Poarta. Marea Britanie a semnat in 1838 un tratat comercial foarte avantajos, care i-a sporit influenta la Constaninopol si a deschis Imperiul otoman marfurilor britanice.

Procesul de reforme a fost intrerupt de noua criza orientala, incheiata cu infrangerea si izolarea Rusiei. Noua conjuncture internationala a favorizat reluarea programului de reforme de o noua generatie de reformatori, de formatie europeana, in frunte cu Fuad Pasa sau Ali Pasa. Bazate pe ideea egalitatii in drepturi a tuturor cetatenilor  reformele au abolit impozitul pe cap de locuitor, au acordat crestinilor dreptul de a purta arme. Dar cel mai important document al epocii reformelor a fost Decretul din 1856, promulgat sub presiunea marilor puteri, care reconfirma si completa pe cel din 1839. In fapt acesta era o declaratie de principii ce proclama egalitatea cetatenilor in justitie, educatie, religie, la plata impozitelor.

Teritoriile europene ale Turciei aveau in 1849 o populatie de aproximativ 15 milioane (fara Principatele Romane si Serbia), dintre care 5.700.000 erau musulmani si 9.180.000 erau crestini. Existau bulgari, 4,5 milioane crestini si 100.000 musulmani; sarbi: 2.460.000 crestini §i 400.000 musulmani; albanezi: 383.000 crestini si 300.000 musulmani; greci 1.127.000 crestini si 50.000 musulmani, osmanlai crestini 700.000.

Patriarhia de la Constantinopol avea sub jurisdictia sa 108 dioceze, 86 cu rang de mitropolii, dintre care 55 erau in Balcani. Majoritatea mitropolitilor si arhiepiscopilor erau greci, treptat au aparut si sarbi, bulgari, aromani.

In 1855 s-a instalat telegraful la Constantinopol, apoi s-a extins in tot imperiul, stabilind legatura cu Europa. In 1860 a inceput construirea cailor ferate, care devin o importanta cale de patrundere a ideilor politice si economice europene. In 1861 devine sultan Abdul Aziz, care a continuat reformele inaintasului, avand ca prim ministri pe Fuad si Ali. In 1864 a fost promulgata legea vilayetelor (provinciilor), prin care s-a reorganizat imperiul dupa acelasi model francez; guvernatorii provinciilor erau numiti de guvemul central, ajutati de consilii administrative si adunari provinciale. Legea continua uniformizarea administratiei si centralizarea imperiului. S-au produs schimbari si in guvemul central, a fost largit Consiliul de ministri si a primit noi competente legislative, s-a format o Curte suprema de justitie.

Treptat elanul reformator a scazut din cauza imprejurarilor intemationale, in primul rand infrangerea Frantei in 1870, care au afectat capacitatea Portii de a controla integral imperiul.

         Esecul reformelor a fost complicat si de situatia financiara dezastruoasa provocata de masivele imprumuturi exteme, ale caror dobanzi au ajuns in 1875 la 50% din venitul tarii. In 1876 statul a dat faliment si a intrerupt plata dobanzilor.

Abdul Aziz a fost rasturnat in 1876 printr-o lovitura de stat organizata de Midhat Pasa.  Si succesorul sau a fost detronat dupa cateva luni. A urmat pe tron Abdul Hamid II, care, sub presiunea puterilor, a promulgat o noua constitutie (decembrie 1876), reclamata si de fortele interne. Era o constitutie conservatoare, ce acorda mari puteri sultanului. Acesta numea ministrii, aproba acte legislative, dizolva corpul legislativ a fost proclamat calif sacru. Puterea legislativa era detinuta de Senat, pus sub influenta sultanului si Camera, formata din deputati alesi indirect. Constitutia enunta drepturile cetatenesti si punea premisele unei justiti independente. Cetatenii erau egali, dar islamul era religia de stat. 

Sursa: Nicolae Bocsan, Tarile Romane si Balcanii in sec.  XIX  si inceputul sec. XX