Conceptia lui Socrate despre drept

Socrate, personalitate remarcabilă a lumii antice şi a culturii universale, nu a lăsat nici o operă scrisă posterităţii, faimoasele sale convorbiri fiind consemnate de alţii. Ideile sale despre drept şi dreptate au fost întruchipate de viaţa sa care a fost un neîntrerupt proces contra injustiţiei, precum şi în moartea sa, cu valoare de simbol, care a devenit condamnarea răsunătoare a tuturor tiranilor. Figura sa luminoasă, calităţile sale morale sunt descrise astfel de către Platon: "Pe bătrânul Socrate, cel atât de drag mie, nu m-aş sfii să spun că este omul cel mai drept dintre cei de atunci, îl însărcinară împreună cu alţii, să aducă zilnic pe unul dintre cetăţeni ce urma să fie ucis, dorind să-l facă părtaş la isprăvile lor, la care el nu dădu ascultare înfruntând primejdii de tot felul".

Socrate discuta într-un mod caracteristic, punând multiple întrebări şi trăgând simple concluzii din răspunsuri. Afirma că nu ştie nimic, spre deosebire de sofişti, care presupuneau că ştiu totul. El îi lovea cu ironia şi îi încurca cu întrebându-i chestiuni simple în aparenţă şi totuşi în fond foarte dificile şi astfel, îi constrângea în mod direct să-i dea dreptate. În felul acesta interlocutorul era ajutat la o "naştere spirituală", cu privire la ceea ce însuşi credea că nu ştie (de unde şi numirea metodei maieutica – termen care în limba greacă înseamnpă a naşte).

Ceea ce îl interesa în primul rând pe Socrate era omul şi viaţa lui în cetate, ceea ce trebuie să facă în lume. Deviza sa în viaţă era "cunoaşte-te pe tine însuţi" şi a arătat că trebuie distingem ceea ce este impresia simţurilor, în care domină varietatea, arbitrariul individual, nestabilitatea şi întâmplarea subiectivă, de ceea ce este produs de raţiune, unde gasim cunoştiinţe în mod necesar egale pentru toţi. Deci, de la simţuri, trebuie să urcăm la unitatea conceptuală, raţională. Socrate preconiza cercetarea principiului adevărului. A şti şi a face sunt pentru el un singur lucru, ca şi, de asemenea, ştiinţă şi virtute, deoarece aceasta din urmă nu este decât aplicarea celei dintâi. Virtutea este adevărul cunoscut şi aplicat.

Socrate a preconizat respectarea legilor de care sofiştii le dispreţuiau şi nu numai a legilor ci şi a celorlalte reguli morale, afirmând credinţa sa într-o justiţie superioară, în care bunul cetăţean trebuie să se supună legilor sociale. Însuşi Socrate a pus în practică acest principiu când a fost acuzat de a fi introdus zei noi şi de a fi corupt tineretul, condamnat la moarte pentru aceste pretinse delicte, de care ar fi putut să scape. Acuzaţia că ar fi vrut să introducă zei noi fusese posibilă pentru că Socrate sspunea că este inspirat de o divinitate, care nu era altceva decât conştiinţa sa; această atitudine, care părea contrarie religiei dominante, a servit ca pretext duşmanilor săi. Modul senin şi sublim în care Socrate a întâmpinat moartea a făcut din el un simbol şi un precursor al celorlalţi martiri ai gândirii. 

Sursa: Curs filosofia dreptului