Conceptia lui Platon despre drept

S-a apreciat că Platon pune problema fundamentului cunoaşterii provenind de la o dublă opoziţie: aceea a opiniei şi a ideii, şi aceea a senzaţiei şi a ştiinţei. Astfel, Platon inaugurează un fel de a gândi dualist, care separă cu claritate sensibilul (ceea ce ne este dat a afla imediat, prin simţuri) de inteligibil (ceea ce putem înţelege prin mijlocirea raţiunii, a logos-ului). Opinia, precizează Platon, este nesigură, multiplă şi contradictorie. Trebuie deci să se depăşească prin raţiune opoziţiile şi contradicţiile dintre opinii pentrua ajunge la o cunoaştere veritabilă şi reală a lucrurilor.

Platon continuă lupta angajată de Socrate contra sofisticii, arătând că a considera senzaţia ca infailibilă, a o considera drept ştiinţă, înseamnă a identifica existenţa cu aparenţa.

Platon este părintele tradiţiei raţionaliste, întrucât el postulează existenţa unei raţiuni comune prin care fiecare atingere, dincolo de aparenţele sensibile, realităţile invariabile. Adevărata cunoaştere este cunoaşterea ideilor care sunt adevăratele realităţi.

Ideile alcătuiesc un sistem logic subordonat unei idei supreme, care este ideea de Bine. Această idee este condiţia cunoaşterii celorlalte idei, soarele lor inteligibil, asemeni soarelui care luminează lumea sensibilă, dar este şi condiţia existenţei lor. Platon socoteşte ideea de Bine ca fiind o simplă noţiune de valuare omenească, drept ideea ideilor, principiul universal deoarece universul este ordonat, este armonic (idee pitagoreică) şi fiindcă armonia presupune dreptate (idee socratică); nu putem gândi armonia lumii fără ideea din care izvorăsc ordinea şi dreptatea, fără ideea de Bine ce se identifică cu Dumnezeu sau cu demiurgul, creatorul lumii. În acelaşi timp, ideile sunt principiile acţiunii morale. În acest context, lumea sensibilă este o copie palidă a lumii ideilor, o lume de umbre şi de păreri ce nu au realitate decât dacă se împărtaşesc din idei, eternele prototipuri ale lucrurilor.

Având în vedere natura socială a omului, cât şi necesitatea unei înţelegeri contractualiste între oameni în societate, Platon argumentează în "Republica" faptul că " o cetate se naşte deoarece fiecare dintre noi nu este autonom, ci duce lipsă de multe..." şi de aceea oamenii se strâng "mulţi într-un singur loc spre a fi părtaşi şi a se înconjura...Fiecare dă ceva altuia..sau ia ceva, socotind că este mai bine pentru sine..." când "produsele muncii sunt mai numeroase, mai bune şi făcute mai repede, atunci când fiecare face un singur lucru, potrivit cu firea sa, în timpul pe care îl are şi fără să se preocupe cu alte activităţi". Cetatea este concepută de Platon ca un întreg, ca un sistem de funcţii individuale, ca un individ de proporţii mai mari astfel încât trebuie "să cercetăm mai întâi în ce fel este dreptatea în cetăţi. Şi apoi să o privim şi în indivizi, urmărind asemănarea cu elementul mai mare în înfăţişarea celui mai mic...n-ar fi nădejde mai bună să vedem şi ceea ce căutăm?"

Iar pentru Platon dreptatea este "ceea ce este în interesul statului ideal", "să faci ce este al tău şi să nu te ocupi cu mai multe", fiind concepută nu ca o relaţie între indivizi, ci ca pe o proprietate a întregului stat, întemeiată pe un anumit raport dintre clasele care îl favorizează.

Dreptatea se exercitată şi în interiorul individului ca o putere integratoare în măsura în care puterile sufletului omenesc sunt exercitate cu virtute. Puterile sufletului sunt: raţiunea, voinţa, dorinţa. Fiecărei puteri sufleteşti îi corespunde o formă distinctă de virtute,; virtutea raţiunii este înţelepciunea, a voinţei vitejia, a dorinţei cumpătarea. Dreptatea ca principiu integrator, ca "virtute a virtuţilor", le concentrează, le pune de acord, făcându-le virtuţi ale unuia şi aceluiaşi suflet.

În "Republica" lui Platon ţelul întregii activităţi este binele iar mijlocul de atindere a acestui ţel este virtutea, cu tripla ei facultate şi apoi cu sinteza ei armonioasă în virtutea universală a dreptăţii. Misiunea cetăţii esete de a aduce în viaţa socială aceaşi ordine şi armonie pe care dreptatea o aduce funcţiile sufletului individual. De aceea s-a apreciat că la Platon problema cetăţii este problema realizării dreptăţii, iar dreptatea este principiu şi metodă pentru viaţa cetăţii.

În acest context, scopul dreptului este binele cetăţii, care este dreptatea, dreptul fiind subordonat moralei, instrument moral-educativ al cetăţii. Pentru a realiza acest ţel este nevoie, mai întâi, în cetate de o clasă care să întruchipeze raţiunea, care să aibă virtutea înţelepciunii. Cei ce aparţin acestei clase trebuie să deţină cunoaşterea, trebuie să ştie ce e drept în acţiunea politică.

Aceştia sunt filosofii, bărbaţii superiori. Apoi mai este necesară o clasă de războinici şi gardieni care se opun tendinţelor contrare legii şi impun ordinele raţiunii conducătorilor. În sfârşit, cetatea mai conţine o grupare de oameni care produc bunurile materiale pentru întreaga societate. Coexistenţa armonioasă şi colaborarea acestor clase realizează dreptatea în forma ei concretă şi prin ea se desăvârşeşte adevărata cetate. Pentru ca dreptatea să devină reală în cetate, trebuie ca instituţiile şi activităţile cetăţii să fie determinate de raţiune, iar conducătorii filosofi adevăraţi, spirite complexe ce observă în mod obiectiv evoluţia naturii şi societăţii.

Fiecare cetăţean trebuie să-şi îndeplinească doar datoria ce corespunde poziţiei sale anumite. Numai atunci omul va da societăţii ceea ce are mai bun de dat. Nu oricine este capabil să participe la elaborarea legilor şi conducerea statului. Şi dacă cineva care nu are asemenea capacităţi, ar încerca să conducă statul sau să elaboreze legi, atunci în stat se va instaura haosul, iar oamenii vor fi nefericiţi. De aceea filosofia, înţelepciunea şi puterea politică trebuie să fie mereu împreună. Numai filosofii, bărbaţi cu adevărat înţelepţi trebuie să se afle la cârma statului şi prima lor datorie este de a-i înlătura pe aventurierii de toata mâna, setoşi de putere cu scopul de a o folosi pentru îmbogăţirea personală.

Pentru a exclude protejarea de către clasele conducătoare a copiilor lor, Platon recomandă educaţia în comun a copiilor. După ce se nasc, copiii sunt predaţi în creşe comune, unde toate mamele hrănesc fără deosebire pe toţi nou-născuţii. După naştere, orice legătură personală dintre mamă şi copil se întrerupe. Astfel copiii se deprind cu gândul că toţi bărbaţii şi toate femeile le sunt părinţii, iar acestea îi recunosc pe toţi copiii, de care au grijă, ca fiind copiii lor. Educaţi în comun şi lipsiţi de orice legătură personală, copiii se supun mai bine vieţii disciplinate în cetate. Ei nu cunosc altă familie şi alţi părinţi decât cetatea.

Pentru Platon, legea este un expedient necesar şi, oricât de imperfectă ar fi, îşi are criteriul într-o ierarhie a valorilor.

 Sursa: Curs filosofia dreptului