Serbia între 1816 și 1869: de la monarhia absolutistă a Obrenovićilor la primele instituții constituționale

Serbia după revoluție: începuturile statului modern

După 1816, Serbia a intrat într-o etapă de organizare politică profund influențată de revoluția antiotomană și de personalitatea puternică a lui Miloš Obrenović, lider militar și politic, recunoscut ca kneaz suprem. Forma de guvernământ era una specifică epocii: o monarhie absolutistă, în care autoritatea domnitorului domina întreaga viață politică.

Obiectivele lui Miloš în primii ani de domnie au fost clare:

• definirea statutului internațional al Serbiei,

• recunoașterea domniei ereditare pentru familia Obrenović,

• stabilirea frontierelor,

• eliminarea funcționarilor și militarilor otomani din administrație.

Recunoașterea autonomiei Serbiei (1826–1830)

Prin Convenția de la Akkerman (1826) și Tratatul de la Adrianopol (1829), Serbia a obținut recunoașterea autonomiei sale, sub suzeranitate otomană și protecție rusă. În 1830, Poarta a emis celebrul hatișerif, care confirma autonomia, drepturile interne ale Serbiei și succesiunea ereditară în familia Obrenović.

Profitând de slăbiciunea Imperiului Otoman, Miloš a anexat în 1833 mai multe regiuni locuite de sârbi (Krajna, Cacak, Timoc, Krusevac, Uzice), stabilind frontierele Serbiei până în 1878.

Lupta pentru centralizare și opoziția internă

Cea mai mare provocare a lui Miloš a fost centralizarea administrației. Tradiția autonomiei locale a generat rezistență din partea liderilor regionali, care doreau:

• o federație de județe autonome,

• revenirea la structurile patriarhale,

• o constituție care să limiteze puterea kneazului.

Constituția de la Sretenje (1835)

Răscoala din 1835 l-a obligat pe Miloš să accepte convocarea unei Adunări Naționale, care a adoptat Constituția de la Sretenje, inspirată din modelul francez. Aceasta prevedea:

• separarea puterilor,

• egalitatea cetățenilor,

• limitarea autorității domnitorului,

• un parlament (Skupština) de 100 de membri.

Constituția a fost însă respinsă rapid sub presiunea Rusiei și a Porții.

Regulamentul otoman (1838)

În 1838, Poarta a impus Hatișeriful (Ustavul) din 1838, care a devenit baza guvernării Serbiei până în 1869. Acesta:

• desființa obligațiile feudale,

• crea un Consiliu de Stat cu 17 membri numiți pe viață,

• limita puterea kneazului prin dreptul de veto al Consiliului,

• instituia un sistem administrativ centralizat,

• garanta proprietatea micilor țărani, care deveneau principalii susținători ai regimului.

Reformele lui Miloš: biserică, educație, proprietate

• În 1830–1831, Biserica Sârbă a fost recunoscută ca biserică națională, independentă de Patriarhia Ecumenică.

• În 1833, a fost adoptată prima lege modernă privind învățământul primar.

• Reforma proprietății a consolidat mica proprietate țărănească, eliminând marii latifundiari musulmani.

Abdicarea lui Miloš și perioada constituțională (1842–1858)

După adoptarea Regulamentului otoman, Miloš a abdicat, iar tronul a fost preluat de fiul său, Mihail (1839–1842). În 1842, o revoltă l-a detronat, iar Adunarea Națională l-a ales domn pe Alexandru Karađorđević, marcând victoria Partidului Constituțional, condus de Toma Vučić Perišić, Avram Petronijević și Ilija Garašanin.

Perioada constituțională a fost marcată de:

• conflicte între domnitor și Consiliul de Stat,

• lipsa legitimității dinastice a lui Alexandru,

• consolidarea unei elite birocratice educate în Occident,

• adoptarea Codului Civil din 1844, inspirat din cel austriac.

În 1858, o nouă Adunare Națională l-a detronat pe Alexandru și l-a readus pe tron pe Miloš Obrenović.

Revenirea absolutismului și ascensiunea lui Mihail Obrenović (1858–1868)

Restaurarea lui Miloš nu a adus stabilitate. Serbia avea acum trei centre de putere:

• domnitorul,

• Consiliul de Stat,

• Adunarea Națională.

S-au format două mari partide:

• liberalii – susținători ai supremației parlamentului,

• conservatorii – favorabili puterii domnitorului și a Consiliului.

După moartea lui Miloš, tronul a revenit lui Mihail Obrenović, considerat unul dintre cei mai eficienți conducători ai Serbiei moderne.

Reformele lui Mihail Obrenović

• A introdus serviciul militar obligatoriu (1861) și a organizat miliția națională.

• A obținut retragerea garnizoanelor otomane din cele șase orașe fortificate (1862–1867).

• A încheiat alianțe cu Muntenegru (1866), Grecia (1867) și România (1868).

• A sprijinit activ mișcările de eliberare ale popoarelor balcanice.

Regimul său autoritar a generat opoziție, iar în 1868 Mihail a fost asasinat.

Constituția din 1869: începutul Serbiei constituționale

După asasinat, tronul a revenit tânărului Milan Obrenović, sub tutela unei regențe. Adunarea Națională, extinsă la 500 de membri, a devenit Adunare Constituantă și a adoptat în 1869 o nouă constituție, care a pus bazele Serbiei moderne.

Sursa: Nicolae Bocsan, Tarile Romane si Balcanii in sec.  XIX  si inceputul sec. XX