Serbia in prima jumatate a sec. XIX

Forma de guvemamant instaurata in Serbia dupa 1816 era una specifica, ce decurgea din revolutie, din rolul de conducator politic si militar al lui Milos Obrenovici. El a condus intr-o maniera absolutista, a fost recunoscut cu titlul kneaz suprem. Obiectivele domniei sale la inceputuri vizau precizarea statutului international al Serbiei, recunoasterea domniei ereditare pentru familia Obrenovici, fixarea granitelor statului, indepartarea militarilor si functionarilor otomani din functii.

Continuand politica de intelegere si colaborare cu turcii, in 1817 a obtinut recunoasterea domniei ereditare. Pe plan extern, statutul Serbiei a fost precizat prin conventia de la Ackerman (1826) si tratatul de la Adrianopol (1829), care recunosc statutul de autonomie al principatului si instaureaza protectoratul Rusiei alaturi de suzeranitatea otomana.

Poarta a recunoscut acest statut prin hatiseriful din 1830, inclusiv succesiunea domniei in familia Obrenovici. Profitand de dificultatile Portii si de prezenta rusilor la Constantinopol in sprijinul sultanului, contra pasei din Egipt, in 1833 Milos Obrenovici a anexat Krajna, Cacak, Timoc, Krusevac, Cma Reka, Uzice, regiuni stapanite de insurgenti sarbi in timpul revolutiei stabilind astfel granitele principatului pana la 1878 intre Timoc, Dunare. Nis, Rasca si Drina.

Cele mai mari dificultati le-a intampinat Milos in centralizarea adminstratiei. Traditia de autonomie locala la nivelul statului sau al regiunii au determinat liderii locali sa se opuna politicii de centralizare, sustinand un fel de uniune de republici si judete, restaurarea sistemului patriarhal, adoptarea unei constitutii sau carta care sa limiteze puterea printului.

O rascoala din 183 5 determina pe Milos sa faca concesii. In 1835 permite convocarea adunari  nationale, institutie creata de revolutie, care adopta Constitutia de la Stretenje, elaborata dupa model francez.

Era o constitute liberala, care prevedea separarea puterilor, egalitatea cetatenilor, limitarea puterii printului. Printul impartea puterea legislativa si executiva cu Skupstina formata din 100 de membri.

Constitutia nu a fost acceptata insa de domnitor. De comun acord cu Rusia, Poarta a promulgat Hatiseriful din 1838 (Regulamentul otoman), care va sta la baza guvernarii Serbiei pana la 1869. Era mai degraba un statut administrativ decat constitutie. Prevedea desfiintarea obligatiilor feudale, puterea legislative  era incredintata  unui Consiliu de stat, format din 17 membri, numiti de domn pe viata; domnul avea drept de veto absolutt; ministrii erau numiti dintre membrii Consiliului si erau subordonati acestuia. Regulamentul punea capat domniei absolute in Serbia, limita puterea printului prin atributiile  stabilite consiliului, instaura un sistem administrativ centralizat, care si-a impus controlul asupra formelor de administratie locala. Dupa abolirea institutiei spahiei la 1833, in 1836 a fost promulgata legea restaurarii pamantului, ce a pus capat marii proprietati, garantand un minim micii proprietati. Ustavul din 1838 sanctiona statutul micii proprietati, recunoscand taranilor dreptul de deplin  de proprietate. Taranii au devenit astfel proprietari pe terenurile  preluate de la musulmani dupa revolutie si au fost cei mai fideli sustinatori ai regimului lui Milos.

Printul Milos a reglementat si chestiunea bisericeasca, care dupa desfiintarea Patriarhiei din Pec a intrat sub jurisdictia patriarhului din Constantinopol. Prin hatiseriful din 1830 a fost recunoscuta biserica nationala sarba. Patriarhul a acceptat in 1831 emanciparea bisericii sarbe de sub controlul grec. Mitropolitul a primit titlul de mitropolit al Belgradului si a intregii Serbii, primul fiind Petru Iovanovici, educat in Imperiul habsburgic.

Pentru pregatirea cadrelor necesare administratiei, printul Milos a inceput organizarea sistemului national de educatie. In 1833 a fost promulgata legea pentru organizarea  invatamantului primar.

Imediat dupa promulgarea Regulamentului otoman, Milos a abdicat, incredintand domnia fiului sau Mihail, care a domnit pana in 1842, cand a fost rastumat si a parasit tara.

Adunarea nationala formata din opozantii familiei Obrenovici 1-a ales domn pe Alexandru Karagheorghevici. Aceasta semnifica victoria sustinatorilor regulamentului din 1838, care au format Partidul constitutional, adversar al domniei absolute,  condus de Toma Vucici Perisici, Avram Petronievici, Ilia Garasanin.

Perioada constitutionala, cum a fost denumita, nu a fost lipsita de convulsii interne, determinate de conflictul dintre consiliu si print.  Alexandru nu era un print ereditar, nu avea  sustinere populara. Conflictul s-a intensificat dupa 1855, cand domnitorul a incercat sa elimine consiliul, ciocnindu-se cu o opozitie tot mai puternica, ce reunea aderentii fostei dinastii si personalitati ce vor alcatui viitorul Partid liberal, partizanii unui regim democratic.

In 1858 a fost convocata la Kraguevac adunarea nationala care l-a detronat pe Alexandru si 1-a numit domn pe Milos.  Prin aducerea vechiului domn absolutist s-a pus capat perioadei constitutionale, care a reusit sa instaureze sistemul administrativ centralizat, a introdus in 1844 codul civil, dupa modelul celui austriac, a reglementat functiile guvemamentale si din administratie, meseriile, sistemul de invafamant. S-a cristalizat o elita birocratica, formata in scolile din Austria sau la universitati europene.

Restaurarea domniei absolute nu a pus capat instabilitatii politice din Serbia, unde s-au  format trei centre de putere: domnul, consiliul si adunarea nationala.  In lupta pentru putere politica s-au format doua partide politice: liberalii, care sustineau suprematia adunarii nationale si conservatorii, favorabili preponderentei politice a domnului si a consiliului.

Dupa moartea printului Milos, la domnie urmeaza fiul acestuia Mihail Obrenovici, considerat cel mai eficient domnitor al Serbiei modeme. Forma de guvemamant a Serbiei a fost monarhia absoluta, careia a incercat, cel putin formal, sa-i confere un caracter constitutional. Desi a exercitat puterea suprema in stat, a facut-o in cadrul legal existent.

A utilizat in acest sens adunarile nationale care s-au intrunit in 1861, 1864, 1867. S-a bazat tot timpul guvemarii pe Partidul conservator, mai important mmistru fiind Ilia Garasanin.

S-a preocupat de intarirea armatei, in 1861 a introdus serviciul militar obligatoriu pentru toti barbatii intre 20-25 ani, a organizat militia nationala.

Intre 1862-1867 a obtinut retragerea gamizoanelor otomane din cele 6 orase fortificate, singurul semn al suzeranitatii Portii a ramas tributul. Pe plan extern a sustinut miscarile de eliberare a poparelor balcanice, indeosebi bulgarii, a incheiat aliante cu Muntenegru (1866), Grecia (1867), Romania (1868).

S-a confrantat cu o puternica opozitie fata de regimul autocratic. In 1868 a fost asasinat. In fruntea statului a venit printul Milan, fiul fratelui sau minor, a fost pus sub protec|ia unei regente, care a intranit adunarea nationala, alcatuita din 500 persoane, ce a devenit constituanta si a elaborat in 1869 noua constitute a Serbiei.

Sursa: Nicolae Bocsan, Tarile Romane si Balcanii in sec.  XIX  si inceputul sec. XX