Grecia modernă între 1830 și 1864: de la regatul lui Othon la constituționalism și Megali Idea

Independența Greciei și instalarea monarhiei bavareze

După recunoașterea independenței în 1830, Grecia a obținut cel mai avantajos statut internațional dintre toate statele balcanice: regat independent sub protectoratul Franței, Marii Britanii și Rusiei. Puterile au desemnat ca rege pe Othon I de Bavaria, care a sosit în Grecia în 1833 și și‑a stabilit capitala la Nauplion.

Fiind minor, Othon a fost asistat de un consiliu de regență bavarez, condus de Armansperg și format din specialiști în administrație și drept. Aceștia au început construcția unui stat modern, centralizat, după model napoleonian.

Reforma statului: administrație, biserică, armată, educație

Administrația

Regenta a introdus:

• o administrație centralizată,

• reorganizarea provinciilor,

• instituții financiare moderne,

• un consiliu ministerial (fără putere reală, dominat de bavarezi).

Biserica Greciei – ruptură de Patriarhia Ecumenică

Pentru a elimina influența otomană, regenta a proclamat în 1833 autocefalia Bisericii Greciei, după modelul rus și bavarez:

• sinodul era numit de rege,

• monarhul devenea capul bisericii,

• mănăstirile mici au fost desființate, iar averile lor trecute la stat.

Patriarhul de la Constantinopol a refuzat inițial să recunoască separarea, generând tensiuni internaționale.

Armata

Integrarea foștilor combatanți ai Revoluției în armata regulată a fost dificilă și costisitoare. În 1835, aproape jumătate din buget era consumat de armată, care ajunsese la 7.000 de oameni, mulți mercenari.

Educația

Regenta a creat:

• școli primare și secundare,

• Universitatea din Atena (1837),

• un sistem educațional modern, dar cu o problemă majoră: limba oficială introdusă era limba literară (katharevousa), necunoscută poporului.

Criza financiară și nemulțumirile interne

Grecia era un stat sărac, cu resurse limitate. Sistemul fiscal moștenit din epoca otomană a rămas ineficient, iar colectarea impozitelor a generat abuzuri și corupție. Deficitele bugetare au devenit cronice, iar supravegherea franceză introdusă în 1838 nu a rezolvat problema.

Nemulțumirile față de dinastia bavareză au crescut:

• Othon nu a renunțat la catolicism,

• nu a sprijinit revolta cretană din 1841,

• a menținut un regim absolutist.

Nașterea partidelor politice: britanic, francez, rus

Deși Grecia era monarhie absolută, viața politică s‑a dezvoltat rapid. Partidele s‑au format în funcție de orientarea față de puterile protectoare:

• Partidul francez – condus de Ioannis Kolettis, promotor al expansiunii naționale.

• Partidul rus (Napist) – conservator, ortodox.

• Partidul britanic – condus de Mavrokordatos, susținător al reformelor și al constituționalismului.

Lovitura de stat din 1843 și Constituția din 1844

Nemulțumirile față de absolutism au culminat în lovitura de stat din 1843, realizată de armată și susținută de toate cele trei partide. Regele a fost obligat să convoace o Adunare Constituantă, în care au fost incluși și reprezentanți ai teritoriilor grecești aflate încă sub dominație otomană.

Constituția din 1844

Inspirată de modelul francez (Monarhia din Iulie), constituția prevedea:

• parlament bicameral: Vouli (Camera) aleasă prin vot universal masculin și Gerousia (Senatul) numit de rege;

• drepturi fundamentale: egalitate în fața legii, libertatea presei, dreptul de întrunire;

• puteri extinse ale regelui: veto absolut, numirea și destituirea miniștrilor.

Grecia devenea astfel monarhie constituțională.

Megali Idea – proiectul național al Greciei moderne

După adoptarea constituției, Ioannis Kolettis a câștigat alegerile și a promovat programul național Megali Idea („Marea Idee”), care urmărea unificarea tuturor teritoriilor grecești și renașterea simbolică a Bizanțului.

Teritoriile vizate includeau:

• Epir, Tesalia, Macedonia, Tracia,

• insulele din Egee,

• Creta, Cipru,

• Rumelia de Est,

• coasta vestică a Asiei Mici.

Programul a generat un puternic curent naționalist, dar și tensiuni cu Marea Britanie, adversară a expansiunii grecești.

Crizele orientale și declinul lui Othon

Revoltele din Creta (1841) și Insulele Ionice (1848–1849), precum și cele trei crize orientale (1831–1839, 1839–1840, 1853–1856) au deteriorat relațiile Greciei cu Franța și Marea Britanie, dar au apropiat-o de Rusia.

În 1854–1857, flota franco‑britanică a ocupat portul Pireu, punând capăt agitațiilor naționaliste.

Lovitura de stat din 1862 și venirea lui George I

Nemulțumirile față de Othon au culminat în lovitura de stat din 1862, organizată de tineri ofițeri și lideri politici din opoziție. Regele a fugit în Bavaria.

La propunerea Marii Britanii, puterile protectoare l-au desemnat ca rege pe prințul George al Danemarcei, devenit George I al Greciei (domnie 1863–1913).

Constituția din 1864 – Grecia devine monarhie parlamentară

Adunarea Națională l-a proclamat „rege al elenilor”, semnalând pretenția simbolică asupra tuturor grecilor din afara regatului. Constituția din 1864, inspirată de modelul belgian, prevedea:

• parlament unicameral ales prin vot universal masculin, direct și secret,

• 150 de deputați aleși pe 4 ani,

• miniștri responsabili în fața parlamentului,

• rege cu puteri importante: numirea și destituirea miniștrilor, dizolvarea parlamentului, declarația de război, tratate internaționale.

Între 1864 și 1881, Grecia a traversat o perioadă de instabilitate politică, cu 9 alegeri și 31 de guverne, dar sistemul multipartidist s-a consolidat.

 

Sursa: Nicolae Bocsan, Tarile Romane si Balcanii in sec.  XIX  si inceputul sec. XX