Criza Imperiului Otoman la inceputul secolului al XlX-lea

-
Revolutiiie balcanice de la inceputui secolului al XlX-lea isi au radacinile in criza generala care a minat Imperiul otoman in tot cursul secolului al XVIII-lea pe plan politic, militar, economic §i social. Cea mai mare parte a teritoriilor balcanice faceau parte din Imperiul Otoman, care stapanea in Europa 616.000 Km2 si o populatie de 9 milioane de locuitori.
 In fruntea statului se afla sultanul care centraliza intreaga putere in stat, conducea in mod absolut, ajutat de marele vizir si marele muftiu (seful religios).
Organul executiv era divanul, din care facea parte, alaturi de cei doi demnitari, serakerul (ministrul de razboi), Kapudan Pasa (ministrul marinei), ministrul de exteme, de fnante, al politiei, cativa intendenti.
Din punct de vedere administrativ provinciile europene erau impartite in 5 regiuni administrative (vilaeturi): Rumelia, Bosnia, Silistra, Creta, Gezair.
In ciuda unei indelungate dominatii otomane, popoarele balcanice si-au pastrat individualitatea nationala, s-au conservat grupurile etnice. Barierele sociale si religioase intre stapanii musulmani si populatia crestina, structura militara a sistemului otoman. Incapacitatea de a integra supusii crestini, absenta unei culturi turce care sa inlocuiasca traditia culturala a comunitatii rurale balcanice, a propriului stat medieval, caracterul conservativ, patriarhal al acestei civilizatii rurale, care isi mentine individualitatea prin intermediul traditiei orale, a folclorului si al bisericii, explica structura etnica si confesionala preponderent crestina la inceputui secolului al XlX-lea. Biserica ortodoxa a avut un  deosebit in conservarea grupurilor etnice, a individualitatii nationale, a solidaritatii  si unitatii lumii crestine.
Structura sociala si administrativa a teritoriilor europene, cu larga autonomie a comunitatilor, a contribuit la afirmarea unor notabilitatilor locale, ce detineau puterea in administratie, pe plan economic, care aveau forte proprii militare, dar si sefi militari sau politici ai populatiei recunoscuti si acceptati ca atare, care devin lideri nationali locali. Razboaiele purtate de marile puteri cu Poarta, la care s-au inrolat si voluntari din randul popoarelor crestine, au dat nastere unei paturi cu experienta militara, exersata in razboaie, care va juca un rol important in toate miscarile antiotomane din Balcani.
Formarea noilor solidaritati specifice modernitatii, structurarea unui nou tip de societate, cristalizarea noului tip de solidaritate nationala au generat clivaje si divizari in lumea Balcanilor intre musulmani si crestini, in primul rand, datorate privilegiilor de care a beneficiat minoritatea musulmana, statutului de inferioritate al majoritatii crestine, care suporta greutatea darilor: pe produsele pamantului, ale meseriilor, pe avere, darea pe cap in schimbul prestarii serviciului militar, permis numai musulmanilor, care nu o plateau, obligatiile la intrefinerea drumurilor, la efectuarea unor lucrari publice, la constructia fortificatiilor sau obligatiile suplimentare in timp de razboi.
       Clivaje au existat si in interiorul populatiilor crestine. Grecii au ajuns la o pozitie dominanta in imperiu, atat pe plan economic, politic, cat si bisericesc. Ei detineau inalte demnitati prin intermediul fanariotilor, controlau Principatele Dunarene, Patriarhia de la Constantinopol si intreaga biserica ortodoxa din Turcia a ajuns sub controlul grecilor. Beneficiind de sprijinul guvemului otoman, aceasta a abolit patriarhia sarba de la Ipek (1766) si arhiepiscopatul bulgar de la Ohrid (1767). Patriarhia controla milioane de supusi crestini, ceea ce reprezenta 1/4 din populatia imperiului.
La sfarsitul secolului al XYIII-lea Imperiul otoman a traversat o grava criza ce anunta iminenta sa destramare, provocata de transformarea sistemului feudal otoman. Anarhia interna de la nivelul provinciilor, slabiciunile puterii centrale si incapacitatea acesteia de a mai controla provinciile, dezorganizarea si indisciplina armatei, infrangerile successive in numeroasele razboaie pe care le poarta de la sfarsitul secolului al XVII-lea, pierderile teritoriale, de numeroasele rascoale si miscari antiotomane ce au bulversat intregul imperiu. 

 

Sursa: Nicolae Bocsan, Tarile Romane si Balcanii in sec.  XIX  si inceputul sec. XX


Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cauzele instaurarii regimului fanariot

-
Se consideră că epoca fanariotă, în Moldova, începe în anul 1711, iar în Ţara Românească, în anul 1716. În ce priveşte cauzele instaurării acestui regim, de asemenea, s-au dat explicaţii diferite. Unii istorici au afirmat că principala cauză a introducerii acestui regim de către otomani a fost neîncrederea în domnii locali, în boierimea locală, care se ridica la luptă pentru înlăturarea suzeranităţii otomane. Alţii au afirmat că principala cauză a constat în faptul că datorită condiţiilor vitrege, boierimea locală s-a ruinat şi, ducând lipsă de bani, ea nu mai putea participa la lupta din Istanbul pentru scaunul domnesc, care era din ce în ce mai scump. Nimicirea dinastiilor domnitoare din cele două ţări româneşti au acutizat la maximum raporturile dintre diferitele partide boiereşti, fiecare străduindu-se să înainteze candidatul ei la domnie dintre boierii pământeni, evident, partida „turcofilă” fiind favorizată în această competiţie de Poartă. Atunci când şi această formă
Citiți mai multe

Campania otomană din anul 1538 şi consecinţele ei pentru Moldova

-
Anul 1538 a fost fatal pentru domnia lui Petru Rareş. Domnul Moldovei nu lasă nepedepsită campania poloneză din Moldova din anul precedent şi, în luna ianuarie, oastea moldoveană (circa 20 000 oşteni) intra în Polonia unde nimiceşte, practic, toată armata apărării curente (circa 2 000 oşteni). Încercarea polonezilor de a-l pedepsi pe Rareş suferă eşec: în februarie 1538, o nouă oaste poloneză este zdrobită pe Siret. În aceste condiţii, regele Sigismund apelează la Poartă. Solul polon Erasmus de Kretkow, sosit la Constantinopol în mai 1538, cerea ca sultanul "să numească in locul lui (a lui Petru Rareş) un alt om din neamul său în fruntea Valahiei, provincia sa tributară". Este prima solicitare de acest fel a regelui polon. Prin ea, Sigismund revine la planul otoman propus polonilor în 1533, dar refuzat atunci. Prin această cerere polonezii dau frîu liber acţiunilor otomanilor în Moldova, acceptă ca sultanul să numească domn în Moldova, ceea ce a afectat serios statutu
Citiți mai multe

Politica interna a lui Stefan cel Mare

-
   Preocuparea dominantă a domniei lui Ştefan a fost emanciparea Moldovei de sub stăpânirea străină. Dar lupta pentru independenţă, pentru a avea şanse de reuşită, presupunea un stat puternic, eliberat de tutela marii boierimi; şi, în acţiunea domnului efortul de centralizare a statului şi progresiva sa afirmare pe plan internaţional au fost indisolubil legate.     Statul era în primul rând domnia; de la primele sale acţiuni şi până la cele din urmă, Ştefan a desfăşurat un efort neabătut pentru consolidarea puterii domneşti. Abia înscăunat în 1457, după ce a încercat să obţină prin negocieri recunoaşterea sa de către coroana polonă şi, în acelaşi timp, izgonirea din Polonia a domnului fugar, Ştefan smulge concesiile urmărite prin expediţii militare în regatul vecin. La capătul domniei, în 1504, pentru a frânge rezistenţa unei părţi a boierimii şi pentru a-l impune ca succesor pe fiul său Bogdan, pe care-l considera cel mai apt să-i continue opera, Ştefan se ridică de pe patul de m
Citiți mai multe