Chestiunea Orientală în secolul al XVIII‑lea: rivalități, imperii și începuturile unei noi ordini europene

În secolul al XVIII‑lea, Chestiunea Orientală a devenit una dintre cele mai sensibile și complexe probleme ale politicii europene. Ea își are originile în declinul Imperiului Otoman și în competiția acerbă dintre marile puteri pentru moștenirea acestuia, într‑un moment în care Poarta nu mai reprezenta o amenințare militară pentru Europa, ci un teritoriu disputat diplomatic și strategic.

⚔️ Rivalități pentru succesiunea otomană

Primele state care au ridicat problema succesiunii au fost Austria și Rusia, fiecare încercând să obțină avantaje teritoriale și politice. Intervenția puterilor maritime – în special Anglia și Franța – a împiedicat însă destrămarea rapidă a Imperiului Otoman, acestea fiind interesate să protejeze rutele comerciale și echilibrul continental.

Până la începutul secolului al XVIII‑lea, Chestiunea Orientală era percepută ca o problemă de apărare a civilizației europene. Ulterior, ea s‑a transformat într‑o competiție pentru influență și control strategic.

🦅 Rusia și amenințarea asupra echilibrului european

Rusia a urmărit constant împingerea turcilor din Europa și obținerea controlului asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Această politică expansionistă a devenit o amenințare directă la adresa păcii continentale.

Franța a fost prima putere care a formulat principiul integrității teritoriale a Imperiului Otoman, ulterior adoptat și de Austria, Prusia și Anglia, pe măsură ce expansiunea rusă risca să destabilizeze balanța europeană.

🌐 O problemă de echilibru politic și colonial

Chestiunea Orientală a evoluat în paralel cu transformările sistemului politic european. Secolul al XVIII‑lea a adus:

• creșterea importanței problemelor coloniale

• intensificarea competiției pentru rutele maritime

• deplasarea centrului de greutate al politicii europene spre Răsărit

Patru mari puteri au dominat scena orientală: Franța, Anglia, Austria și Rusia.

🇫🇷 Franța – protector al catolicilor și putere dominantă la Constantinopol

Până la Revoluția Franceză, Franța a exercitat o influență majoră la Constantinopol. Imperiul Otoman funcționa pentru ea ca un „imperiu colonial fără costuri”, oferindu‑i avantaje comerciale, politice și chiar morale, prin rolul de protector al catolicilor din regiune.

🇬🇧 Anglia – de la neutralitate la apărarea Imperiului Otoman

Până în secolul al XVIII‑lea, Anglia a avut un rol discret în Levant. Abia în preajma expediției lui Napoleon în Egipt, Marea Britanie a realizat importanța strategică a regiunii pentru accesul către India. Inițial, Londra a privit ascensiunea Rusiei ca pe o oportunitate economică, susținând-o. Ulterior însă, Rusia a devenit principalul adversar britanic în Orient.

🇦🇹 Austria – între ambiții orientale și limite interne

După 1683, Austria s-a implicat activ în Chestiunea Orientală. Prin tratatele de la Karlowitz (1699) și Passarowitz (1718), Habsburgii au obținut teritorii importante, deschizându‑și drumul spre Constantinopol și Salonic.

Totuși, lipsa resurselor și politica oscilantă au împiedicat transformarea Austriei într‑o mare putere orientală. Înfrângerea din 1739 și pacea de la Belgrad au anulat câștigurile anterioare și au blocat avansul austriac pentru mai bine de un secol.

🇷🇺 Rusia – „a treia Romă” și speranța popoarelor ortodoxe

Rusia și-a asumat moștenirea Bizanțului și rolul de protector al ortodoxiei. Această ideologie a transformat-o într-un pol de atracție pentru popoarele creștine din Balcani, oferindu-i un avantaj strategic major în competiția pentru influență în sud-estul Europei.

🔥 Secolul XIX: renașterea națională și schimbarea paradigmei

Revoluția Franceză și războaiele napoleoniene au schimbat radical Chestiunea Orientală. În scenă a intrat un nou factor decisiv: renașterea națională a popoarelor balcanice, care a introdus principiul naționalităților și ideea statelor naționale ca soluție la conflictul oriental.

În acest context, Anglia a devenit principalul apărător al integrității Imperiului Otoman, pentru a proteja rutele spre India și pentru a limita expansiunea Rusiei. Rivalitatea ruso‑britanică, începută cu criza Oceakovului, a dominat întreg secolul al XIX‑lea.

Sursa: Nicolae Bocsan, Tarile Romane si Balcanii in sec.  XIX  si inceputul sec. XX