Spatiul dacic si migratiile

Incă din timpul războaielor marcomanice vandalii se apropiaseră de provincia Dacia, stabilindu-se în Crişana, alături de dacii liberi.

Goţii coboară dinspre Marea Baltică, iar spre mijlocul secolului al IlI-lea ajunseseră să stăpânească litoralul nord-pontic. Ei reprezentau un real pericol pentru provinciile romane de la Dunărea de Jos; în 251 însuşi împăratul Decius moare în luptă împotriva goţilor, în a doua jumătate a secolului al IlI-lea incursiunile goţilor sunt periodice. După anul 332 goţii se află în Câmpia Munteniei în calitate de federaţi ai Imperiului, statut pe care-1 vor păstra până sub împăratul Valens. Athanaric, regele goţilor de apus (thervingi sau vizigoţi), organizează persecuţii împotriva creştinilor existenţi printre goţi şi în sânul populaţiei autohtone, în final, nereuşind să se opună presiunii hunilor, Athanaric se refugiază în Carpaţi, în ţara Caucaland (Ammianus Marcellinus, XXXI, 2), iar de acolo, la Constantinopol.

Intr-o vastă arie, de la Nipru până în Transilvania, sfârşitului secolului al IlI-lea şi secolului al IV-lea îi este caracteristică o cultură complexă, Sântana de Mureş-Cerneahov (staţiunile eponime în jud. Mureş, respective în Ucraina), formată dintr-un conglomerat de influenţe — germanice (gotice), nord-pontice, sarmatice, dacice (costobocii) şi romanice (transmise de daco-romanii din Dacia şi de la Dunărea de Jos). Se cunosc peste 1000 de aşezări şi necropole, din care jumătate pe teritoriul Moldovei.

După penetrarea în Moldova şi în Muntenia (la vest de limesul transalutan şi în Oltenia nu se semnalează descoperiri de acest tip), purtătorii culturii Sântana de Mureş-Cerneahov pătrund în colţul sud-estic al Transilvaniei (nu înainte de anul 330), pe cursul superior al Mureşului şi în centrul Transilvaniei — spre mijlocul secolului al IV-lea. Descoperirile din spaţiul intracarpatic definesc în special faza mai târzie a acestei culturi, din a doua jumătate a sec. IV.

In anul 376 hunii, neam turanic, trec Nistrul, îi înfrâng pe vizigoţi şi întemeiază un centru de putere în nordul Moldovei. De la sfârşitul secolului IV sau de la începutul secolului V datează mormântul unei căpetenii hunice de la Conceşti (jud. Botoşani), cu criptă de piatră, având podoabe de origine răsăriteană amestecate cu piese de factură romană târzie. Până pe la anul 420 centrul de putere se afla la nord de gurile Dunării, de unde hunii exercită un anumit control asupra Moldovei, Munteniei şi Olteniei. Ei lasă antichităţi tipice: diadema de aur de la Rotopăneşti (jud. Suceava), cazane de bronz la Bălteni (jud. Iaşi), Dulceanca (jud. Teleorman), Desa (jud. Dolj).

Şocul instalării puterii hunice în Pannonia e resimţit în Transilvania: la începutul sec. V dispare viaţa orăşenească, dar şi mormintele de tip Sântana de Mureş — Cerneahov. De altfel, involuţia civilizaţiei romane urbane este un proces generalizat, cu multiple cauze; analiza comparativă a situaţiei de pe Rin şi de pe Dunărea mijlocie a evidenţiat decăderea iremediabilă, până la dispariţie, a civilizaţiei urbane, pe parcursul secolului al V-lea.

         După moartea lui Attila (452) şi înfrângerea hunilor în lupta de la Nedao (454) de către o coaliţie germanică (din care făceau parte, printer alţii, foştii lor aliaţi — ostrogoţii şi gepizii) sub conducerea regelui gepid Ardaric, s-au petrecut schimbări politice importante: ostrogoţii se aşează în Pannonia, iar gepizii — ca federaţi — în Dacia, după spusele lui lordanes (Getica, 264).

La mijlocul sec. VI avarii, nomazi originari din Mongolia, apar în stepele nord-pontice, iar la sfârşitul aceluiaşi secol, sub conducerea caganului Baian jefuiesc Muntenia, Dobrogea şi Peninsula Balcanică, împreună cu slavii, contribuind la căderea limesului de pe Dunărea inferioară. După înfrângerea suferită în 567 din partea avarilor aliaţi cu longobarzii din Pannonia, supremaţia gepidică în zona carpato-dunăreană încetează. Longobarzii, speriaţi de puterea aliaţilor lor, pleacă spre Italia, iar avarii rămân stăpânii unui imens teritoriu, din stepele nord-pontice până în Alpi. Stăpânirea era exercitată cu mijloacele tipice unei societăţi numericeşte redusă. Mormintele avare sunt puţine în Banat şi Crişana; mai numeroase sunt pe cursul mijlociu al Mureşului.

La mijlocul secolului VII (şi până pe la 680) dispar elementele germanice

din Transilvania, în necropolele gepidice târzii (Bratei; Noşlac şi Gâmbaş, jud. Alba) îşi fac apariţia piese tipice pentru avari. Prezenţa avarilor (morminte de călăreţi cu ritual şi inventar tipic) se concentrează în spaţiul Turda — Teiuş, în legătură cu exploatarea sării, produs atât de necesar şi avarilor din Pannonia. Acest centru avar se menţine până în secolul al VIII-lea.

Năvălirile barbare, de la sfârşitul sec. III şi până în sec. VII-VIH, pe teritoriul României au provocat jafuri şi distrugeri, deplasări de populaţii, stare de nesiguranţă, influenţând mai degrabă negativ, întârziind evoluţia civilizaţiei daco-romane şi romanice. La procesul de cristalizare etnică a acestei populaţii, migratorii, cu excepţia slavilor, au contribuit într-o foarte mică măsură.

 Sursa: Dennis Deletant si altii, Istoria Romaniei