Populatia Daciei romane

         

          Numeroase informaţii ne dau inscripţiile despre prezenţa dacilor în unităţile militare romane, staţionate în diferite colţuri ale Imperiului. Cele mai importante ştiri privesc unităţile auxiliare de daci: astfel, pe timpul lui Traian s-au creat ala I Ulpia Dacorum (stabilită în Cappadocia) şi cohors I Ulpia Dacorum (în Syria); din timpul lui Hadrian datează cohors I Aelia Dacorum (stabilită în Britannia); se mai cunosc cohortele II Aurelia Dacorum (în Pannonia Superior) şi II Augusta Dacorum milliaria equitata (în Pannonia Inferior), precum şi o cohors Gemina Dacorum milliaria (pe timpul lui Gordian III, în Moesia Inferior). Alţi daci sunt atestaţi făcând serviciul militar în legiuni: astfel, pe timpul lui Hadrian, de la Napoca şi din teritoriul său se fac recrutări pentru legiunea III Augusta, al cărei sediu era la Lambaesis (în Numidia); mai menţionăm prezenţa unui interprex Dacorum în legiunea I Adiutrix Antoniniana (începutul sec. III) de la Brigetio (Pannonia Superior), provenit desigur dintre dacii din provincia noastră, pentru a servi ca translator în raporturile cu dacii liberi (de la nord şi est de Pannonia). Interesante sunt ştirile despre prezenţa dacilor la Roma în cohortele pretoriene; ei îşi indică originea după numele provinciei de unde vin (natus provincia Dacia, horiundus ex provincia Dacia) sau după oraşul-capitală a teritoriului din care au fost recrutaţi (Apulum, Dierna, Drobeta, Malva, Napoca, Sarmizegetusa); dar alţii afirmă deschis că sunt de neam dac: natione Dacus. Alte inscripţii de la Roma menţionează militari recrutaţi din Dacia pentru garda imperială călare (equites singulares Augusti); cei mai mulţi dintre ei afirmă că sunt natione Dacus; semnificativ este că într-o inscripţie dedicată împăratului Septimius Severus de câţiva călăreţi din gardă, apare un Silvinius Decibalus. De asemenea, nu mai puţin de zece diplome militare, publicate în ultimii ani, relevă prezenţa unor daci în trupele auxiliare din diferite provincii; ei fuseseră “lăsaţi la vatră” în anii 121 (dintr-o provincie necunoscută), 127 (Britannia, Germania Inferior), 144 (Mauretania Tingitana), 152 (Germania Inferior), 153 (Germania Superior, Mauretania Tingitana), 178 (trei diplome din Britannia). Aceste informaţii ni se par prea clare pentru a mai fi puse la îndoială; căci raportarea la etnicul dacic nu şi-ar fi avut rostul în cazul că neamul dacilor ar fi fost exterminat (cum afirmă Iulian Apostatul). Departe de a fi fost „secătuită de bărbaţi” (Eutropius), Dacia furniza, precum se vede, recruţi armatei romane şi la începutul secolului al III-lea.  

Totodată, Eutropius (VIII 6,2) ne informează că împăratul Traian a adus de pe cuprinsul imperiului mulţimi nesfârşite de oameni ad agros et urbes colendas; amploarea colonizării este explicată de acest autor târziu prin faptul că Dacia era depopulată. În realitate, colonizarea se explică în primul rând prin nevoia de braţe de muncă suplimentare, în condiţiile unei valorificări superioare a bogăţiilor noii provincii. Cassius Dio (LXVIII 14,4) notează doar: „În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe de colonişti”. Într-adevăr, ogoarele coloniştilor se aflau la început cu precădere în teritoriile oraşelor (mai târziu şi pe lângă alte aşezări din câmpie grupate în organizaţii distincte, de genul acelui territorium Suc(idavense).

          Dar o parte din solul provincial a fost atribuit trupelor, de unde acestea îşi asigurau subzistenţa; de altfel, chiar scenele finale ale Columnei lui Traian (CLIV-CLV) prezintă un grup de daci escortaţi de soldaţi romani, probabil pentru a-i reaşeza în teritoriile castrelor ca forţă de muncă aservită. Este semnificativ a sublinia, în acelaşi context, că în zona dintre Olt şi limes transalutanus, care a servit ca teritoriu al trupelor auxiliare, nu s-a ridicat totuşi nici o aşezare romană mai importantă. De altfel, prezenţa dacilor în preajma trupelor este susţinută şi prin descoperirea în interiorul castrelor a o serie de produse de ceramică autohtonă. Altă parte a solului provinciei a aparţinut domeniului imperial: atât locurile în care s-au exploatat bogăţii ale subsolului (unde s-au adus din alte părţi specialişti în minerit), cât şi cele destinate păşunatului vitelor (în special în zonele montane, străbătute de păstorii daci).

          Contrar afirmaţiei lui Cassius Dio, în Dacia s-a întemeiat un singur oraş prin colonizare efectivă: Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa; eventual şi Malva. În rest, s-a procedat la atribuirea (adsignatio) de pământ din solul provincial (devenit ager publicus) unor grupuri de colonişti - cetăţeni romani sau chiar peregrini. Ei întemeiază o serie de aşezări, multe cu nume dacice, care cu timpul vor urca la treapta de oraşe. În afara capitalei provinciei, primele nuclee de cetăţeni s-au aşezat se pare la Napoca şi Drobeta, care au promovat la începutul domniei lui Hadrian la rangul de municipii. Romanizarea făcuse progrese rapide, împăratul Hadrian fiind sfătuit de prieteni să renunţe la gândul de a părăsi Dacia, „ca nu cumva prea mulţi cetăţeni romani să cadă în mâna barbarilor”.

          Originea coloniştilor se poate uneori stabili după inscripţii. O statistică arată că din cele circa 2950 de nume cunoscute, circa 74 % sunt romane, la acestea adăugându-se un lot mai mic de nume greceşti (14 %), precum şi de altă origine (celtice, traco-dacice, siro-semite, egiptene, nord-africane); şi mai sugestivă este repartizarea lingvistică a inscripţiilor, din care majoritatea covârşitoare sunt latine, un număr extrem de redus (sub 40) fiind greceşti şi doar câteva siro-palmireniene. Trebuie ţinut seama şi de faptul că inscripţiile se referă cu precădere la locuitorii oraşelor (aproape în exclusivitate colonişti: „orăşeni iubitori de fast şi eternizare epigrafică”, după caracterizarea sugestivă a lui V. Pârvan) şi militari (în serviciu activ sau veterani).

          În unele cazuri, inscripţiile ne informează despre originea (provenienţa) coloniştilor. Din păcate, suntem aproape total lipsiţi de informaţii cu privire la coloniştii veniţi din Italia sau din provinciile occidentale, vechi romanizate; cei cunoscuţi din acele părţi sunt aproape fără excepţie militari în serviciu activ (ofiţeri) sau veterani. Totuşi, contrar unei păreri mai vechi, cercetările au arătat că în Dacia au sosit colonişti chiar şi din Italia (precum Cominii sau Vareni de la Sarmizegetusa); floarea municipiilor Daciei vor primi cu timpul demnitatea ecvestră, deţinând importante magistraturi în oraşele provinciei. Nu deţinem însă până în prezent vreo atestare privitoare la personaje originare din Dacia care ar fi pătruns în ordinul senatorial.

          Cel mai bine informaţi suntem, totuşi, asupra celor veniţi din provinciile orientale.

          Astfel, din Asia Mică s-au aşezat în Dacia grupuri de Asiani (la Napoca), Galatae (la Napoca, Germisara şi Alburnus Maior) şi Ponto-Bithyni (la Apulum); faptul că se autodenumesc după numele oficial al provinciilor de unde provin arată că au fost aduşi în grupuri şi stabiliţi oficial în diferite locuri ale provinciei. Alţii sunt atestaţi individual, putând fi identificaţi după divinităţile lor „naţionale”: Cybele-Meter Troklimene (din Phrygia), Iupiter Optimus Maximus Erusenus (din Erisa din Caria), Iupiter Optimus Maximus Cimistenius (din Bithynia), Iupiter Optimus Maximus Tavianus (din Tavium din Galatia), Zeus Narenos (din Nara din Galatia), Zeus Sardendenos sau Sarnendenos, Zeus Sittakomicos, Aesculapius Pergamenius, Glyco (din Abonoteichos, în Paphlagonia) etc.; fie după locul de origine: Amasia şi Sebastopolis din Pont, Aspendus din Pamphylia, Epiphania din Cilicia, Tavium din Galatia etc.; uneori originea este redată prin formulări mai generale: domo Asiae, quam generavit Pergamos, cives Bithyni; în sfârşit, după factura numelor - unele etno-geografice (Ionicus, Galatus, Pergamenianus), altele orientale (asianice: bithyniene, thraco-frigiene, iraniene) (Affia, Arzakes, Farnax, Menofilius). De remarcat că majoritatea persoanelor venite din Asia Mică sunt atestate în Dacia Superioară, regiune cu un grad mai înalt de urbanizare şi cu o viaţă economică (în special comercială) mai intensă. Ei se grupează adeseori în colegii de caracter etnic, ceea ce arată că se considerau în minoritate, dorind totodată prin acest gen de exclusivism să-şi păstreze individualitatea şi eventual privilegiile.

          Deosebit de reprezentativi din punct de vedere epigrafic sunt cei veniţi din Syria. La Apulum şi Sarmizegetusa, cunoaştem nişte Suri negotiatores. Sirienii (bărbaţi şi femei) sunt atestaţi şi individual; cei mai mulţi provin din formaţiunile auxiliare (sirieni, palmirenieni, iturei) şi sunt foarte tenaci în conservarea şi răspândirea unor divinităţi proprii (siriene şi palmireniene). Numele siro-palmireniene reprezintă lotul cel mai bogat de nume orientale din Dacia.

          Nu este deloc sigur că ar proveni din Egipt purtătorii unor nume derivate de la divinităţi egiptene, precum Arphocras (de la Harpocrates) ori Sarapio; astfel, din inscripţia funerară a unei tinere, Isidora („darul zeiţei Isis”), aflăm că era domo Asiae, deci originară din provincia Asia. Se cunosc de asemenea unele antroponime afro-semitice (punice) (Birsus, Iarsaces, Sattara, Satrius) sau cognomina indicând o provenienţă nord-africană (Afer, Afra, Maurus, Maurina); unele persoane provin din formaţiunile auxiliare recrutate din Africa de nord.

          Cei mai mulţi dintre aceşti veniţi de peste mări şi ţări poartă nume de factură romană, chiar dacă adesea cel de-al treilea element indică o origine neromană. Este semnificativ că dintre deţinătorii de tria nomina, cei mai mulţi poartă ca nomen gentile pe cele de Ulpius, Aelius şi Aurelius, aparţinând în majoritatea cazurilor împăraţilor din dinastia Antoninilor (Aurelii pot fi numiţi şi după M. Aurelius Antoninus - Caracalla, care a acordat, în 212, prin Constitutio Antoniniana, dreptul de cetăţenie majorităţii locuitorilor Imperiului). Ar fi important ca un studiu al numelor din inscripţii să facă o distincţie între cetăţeni şi peregrini; asemenea departajare ne-ar da totodată o imagine mai exactă despre intensitatea procesului de romanizare.

          Statisticile întocmite de arheologi consemnează pe teritoriul provinciei circa 300 de aşezări rurale - ceea ce ne dă o imagine, fie şi aproximativă, a situaţiei demografice a Daciei romane. Investigarea lumii satelor - mult mai conservatoare, atât în ceea ce priveşte pe autohtoni, cât şi pe colonişti - prezintă un interes deosebit pentru problema simbiozei  daco-romane; tocmai înţelegerea acestui fenomen comportă cele mai multe dificultăţi, deoarece continuitatea autohtonilor a fost cu prisosinţă demonstrată de descoperirile arheologice.

Se cunosc numeroase aşezări rurale din epoca romană în care apar asociate elemente de civilizaţie romană cu cele dacice. Se pot cita, la sud de munţi: Amărăşti, Apele Vii, Castranova, Cârcea-„Viaduct” (com. Coşoveni), Leu şi Locusteni (jud. Dolj); Ocniţa (Ocnele Mari) (jud. Vâlcea); Săcelu (jud. Gorj); Stoeneşti şi Dobrun (jud. Olt), iar în Transilvania: Boarta, Caşolţ, Curciu (com. Dârlos), Laslea, Ocna Sibiului, Roşia, Ruşi, Săcădate, Slimnic, Şura Mică (jud. Sibiu); Cenade, Ciumbrud (Aiud), Ciunga (Ocna Mureş), Micoşlaca, Noşlac, Obreja, Rădeşti, Sebeş şi Şpălnaca (jud. Alba); Feldioara, Gligoreşti, Sava, Sic (jud. Cluj); Cipău, Cristeşti, Gogan, Lechinţa de Mureş, Sf. Gheorghe (com. Iernut) (jud. Mureş); Filiaş, Medişoru Mare, Mugeni (jud. Harghita); Râşnov şi Vulcan (jud. Braşov). Aproape că nu există vreo aşezare dacică pură, în care să nu fi apărut materiale romane. Este o dovadă clară a convieţuirii elementului autohton cu coloniştii, fie că trăiesc în cadrul aceleiaşi comunităţi rurale, fie separat - dar împrumutând reciproc elemente de cultură materială. Deocamdată, cel mai evident este împrumutul din partea autohtonilor, prin însuşirea unor produse „de serie” (ceramică, produse de folosinţă personală etc.).

          Dacii apar mai „conservatori” în perpetuarea ritului funerar de tradiţie autohton. Totuşi şi aici îşi fac loc elemente de civilizaţie (ceramică romană alături de cea dacică, fibule, uneori sticlărie etc.; avem în vedere cercetările efectuate la Locusteni, Obreja, Soporu de Câmpie, Spălnaca etc.) şi chiar de tradiţie romană („obolul lui Charon”, inexistent la geto-daci în perioada de dinainte de cucerirea romană). Demnă de menţionat este o statistică a repartizării materialului ceramic din necropola de la Obreja; olăria romană roşie este prezentă în 38 de morminte, cea romană cenuşie de calitate superioară în 7, cea cenuşie-negricioasă (zgrunţuroasă) în 120, în timp ce olăria dacică modelată grosolan şi având ornamente caracteristice (butoni, brâuri crestate sau alveolare etc.) s-a descoperit numai în 12 morminte.

          De deosebit interes este şi faptul că materiale arheologice de factură dacică au apărut în numeroase castre şi în aşezările civile care s-au dezvoltat pe lângă ele; până acum se cunosc peste 20 de castre de trupe auxiliare de pe cuprinsul Daciei în care s-a descoperit olărie de factură dacică: Slăveni (jud. Olt), Sâmbotin şi Stolniceni (jud. Vâlcea), Bumbeşti şi Cătune (jud. Gorj), Drobeta (Turnu Severin), Pojejena, Vărădia şi Mehadia (jud. Caraş-Severin), Orăştioara de Sus şi Micia (Veţel) (jud. Hunedoara), Bologa şi Gilău (jud. Cluj), Buciumi (jud. Sălaj), Orheiul Bistriţei (jud. Bistriţa-Năsăud), Brâncoveneşti şi Sărăţeni (jud. Mureş), Breţcu, Comalău şi Olteni (jud. Covasna), Râşnov (jud. Braşov). „Avem şi în aceste cazuri dovezi materiale directe, legate de prezenţa autohtonilor sub romani” (D. Protase), dar şi a unei simbioze clare între trupa staţionată în castru şi comunitatea dacică din împrejurimi. Din punct de vedere al condiţiei sociale, fără îndoială că raportul era dezavantajos pentru autohtoni. Arheologic, este greu a întrevedea numai din această situaţie beneficiul pentru daci al raporturilor cu romanii; se subliniază astfel imitarea unor recipiente romane de către olarii daci, dar se cunosc destule cazuri când olarii romani au preluat unele motive de ornament tipic dacice (de exemplu brâul alveolar, pe care l-au aplicat pe vase romane provinciale).

          Asemenea produse au ajuns în castre fie cu ocazia lucrărilor de fortificaţii, fie prin folosirea unor produse ale băştinaşilor locuind în apropiere (în teritoriul militar) de către soldaţii romani; este posibil să fi ajuns şi prin recruţii daci încorporaţi în diferite unităţi auxiliare; în sfârşit, se pot explica prin prezenţa în aşezările civile de pe lângă castre a unor elemente autohtone (în special femei dace căsătorite cu soldaţi sau veterani). 

Sursa: Constantin C. Petolescu, Curs istorie veche a romanilor