Politica interna a lui Stefan cel Mare

   Preocuparea dominantă a domniei lui Ştefan a fost emanciparea Moldovei de sub stăpânirea străină. Dar lupta pentru independenţă, pentru a avea şanse de reuşită, presupunea un stat puternic, eliberat de tutela marii boierimi; şi, în acţiunea domnului efortul de centralizare a statului şi progresiva sa afirmare pe plan internaţional au fost indisolubil legate.

    Statul era în primul rând domnia; de la primele sale acţiuni şi până la cele din urmă, Ştefan a desfăşurat un efort neabătut pentru consolidarea puterii domneşti. Abia înscăunat în 1457, după ce a încercat să obţină prin negocieri recunoaşterea sa de către coroana polonă şi, în acelaşi timp, izgonirea din Polonia a domnului fugar, Ştefan smulge concesiile urmărite prin expediţii militare în regatul vecin. La capătul domniei, în 1504, pentru a frânge rezistenţa unei părţi a boierimii şi pentru a-l impune ca succesor pe fiul său Bogdan, pe care-l considera cel mai apt să-i continue opera, Ştefan se ridică de pe patul de moarte şi-i execută pe boierii refractari hotărârii sale. Cu egală perseverenţă i-a urmărit şi eliminat Ştefan pe pretendenţii la domnie, centre de polarizare a opoziţiei boierimii şi instrumente ale intervenţiei străine în viaţa politică a ţării. Rând pe rând au căzut capul lui Petru Aron (capturat şi executat în 1469), al lui Petru Hronoda (1486), trimis în Moldova după 1485 de sultanul Baiazid al II-lea cu oşti turceşti pentru a zdrobi rezistenţa ţării, şi al fiului lui Petru Aron, executat de poloni (1501) la cererea lui Ştefan.

     Împotriva tendinţelor centralizatoare manifestate de Ştefan încă din primii ani ai domniei, o parte a boierimii a reacţionat, încercând să recâştige poziţiile pierdute şi să le apere pe cele ameninţate. Dar Ştefan a reuşit să domine toate crizele interne izvorâte din această reacţie. Cea mai gravă dintre ele s-a desfăşurat în timpul campaniei lui Matias Corvin împotriva Moldovei, la sfârşitul anului 1467, când ostilitatea unei însemnate părţi a boierimii faţă de domn s-a manifestat prin numeroase defecţiuni pe câmpul de luptă şi, după retragerea ungurilor, printr-o adevărată răscoală a boierimii din sudul Moldovei. Îndată după încheierea campaniei, Ştefan a executat pentru trădare sau împlinire necorespunzătoare a sarcinii militare 20 de mari boieri, care au fost decapitaţi, şi 40 boieri mici, care au fost traşi în ţeapă. O altă grupare boierească ostilă a fost decapitată în 1471 o dată cu execuţia a trei mari boieri. Ultimul act politic al lui Ştefan, aşa cum s-a văzut, a dezarmat de asemenea prin câteva execuţii grupul de boieri ostil succesorului la domnie desemnat de el (1504).

     Dar efortul de centralizare al lui Ştefan nu s-a limitat la reprimarea manifestărilor politice ale opoziţiei boiereşti. Tot atât de hotărât a acţionat el în direcţia consolidării bazei materiale şi  instrumentului instituţional al puterii domneşti. Răsturnând tendinţa de dezvoltare a marelui domeniu boieresc, puternic manifestată în anii de anarhie care i-au precedat domnia, Ştefan a desfăşurat un efort perseverent de a restitui domniei şi forţelor social-politice pe care se sprijinea principalul izvor de avuţie şi putere care era pământul. Semnul cel mai evident al acestei noi politici a fost efortul de restaurare a domeniului domnesc prin masive cumpărări de sate cu bani din vistieria domnească şi prin confiscarea domeniilor boierilor trădători. Concesiile de pământ din domeniul domnesc sunt acum parcimonios acordate; principalii beneficiari ai generozităţii domneşti în această privinţă au fost biserica, unul din stâlpii puterii domneşti, şi mica boierime, care avea să devină principalul reazem militar şi politic al domniei.

     Paralel cu întărirea bazei economice a puterii domneşti şi a forţelor sociale care o sprijineau s-a consolidat şi influenţa domnului în organele de guvernare. Şi în această privinţă, domnia lui Ştefan s-a deosebit considerabil de domniile anterioare. Cea mai semnificativă deplasare se constată în rolul nou şi componenţa sfatului domnesc, principalul organ de guvernământ după domnie, cu care împărţea puterea de stat. La începuturi, sfatul domnesc era expresia directă a marelui domeniu laic şi bisericesc; principala sa funcţie era să vegheze ca puterea încredinţată domnului să fie exercitată în acord cu interesele marii boierimi şi ale clerului. Treptat, pe măsură ce statul şi instituţiile sale s-au cristalizat şi s-a constituit un embrion de aparat de stat, cei mai proeminenţi reprezentanţi ai administraţiei în curs de formare, dregătorii Curţii, numiţi de domn, au ocupat locuri în sfat, alături de reprezentanţii stăpânilor de domenii, care însă şi-au menţinut ascendenţa până în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Caracterul mixt al sfatului domnesc s-a menţinut şi în vremea lui Ştefan, cu deosebirea că dregătorii Curţii, reprezentanţi ai puterii domneşti, au început să devină forţa precumpănitoare. Numărul marilor boieri fără dregătorie, care dominaseră anterior în acest organ de guvernământ esenţial, a scăzut în această vreme; numele lor apare tot mai rar în listele de martori din actele emise de cancelaria domnească.

     Terenul pe care s-a manifestat cel mai evident deplasarea centrului de greutate al vieţii social politice a ţării în timpul lui Ştefan cel Mare de la marea boierime la boierimea mică şi la ţărănimea liberă a fost acela al organizării militare. Înţelegând că noua sa politică externă, de emancipare a Moldovei de sub tutela opresoare a marilor puteri vecine, avea să provoace cu necesitate împotrivirea acestora şi că, pentru a înfrânge inevitabila lor reacţie, era necesar un instrument militar mult mai eficace, prin număr şi coeziune cu politica domniei, decât cel care se aflase la dispoziţia predecesorilor săi, Ştefan a aşezat pe baze noi organizarea militară a ţării. Cetele marilor boieri îşi pierd progresiv însemnătatea, în vreme ce greul efortului militar revine micilor boieri, care furnizau unităţile de cavalerie şi cadrele oastei, şi ţărănimii libere, din care se recruta precumpănitor pedestrimea. Preluând o iniţiativă a tatălui său, care însă, în scurta domnie a acestuia, nu avusese răgazul să se dezvolte, Ştefan s-a străduit să întemeieze apărarea ţării pe cea mai largă adeziune socială posibilă în condiţiile epocii.

     Străinii impresionaţi de vigoarea efortului militar al unei ţări de numele căreia unii dintre ei nici nu auziseră până atunci au lăsat câteva indicaţii asupra efectivelor armatei moldovene; potrivit aprecierilor lor, Moldova ar fi fost în măsură să alinieze, din vremea războaielor cu turcii şi până la sfârşitul domniei lui Ştefan, între 40.000 şi 60.000 ostaşi, călăreţi şi pedeştri. Mijloacele de a controla direct aceste cifre furnizate de o vreme dominată încă de spiritul aproximaţiei ne lipsesc, dar victoriile hotărâtoare obţinute de Ştefan împotriva puternicilor săi adversari sunt dovada cea mai sigură că ţara a dat domnului întregul potenţial uman şi militar pe care putea să i-l ofere.

      Un alt factor important al puterii militare a Moldovei lui Ştefan a fost sistemul de fortificaţii al ţării. Ştefan a consolidat cu noi construcţii fortificaţiile existente şi a construit altele noi, unele într-un interval foarte scurt, ca de exemplu Chilia Nouă - înălţată pe ţărm în faţa Chiliei Vechi. Toate laolaltă - Suceava, Hotin, Soroca, Orhei, Cetatea Albă, Chilia, Crăciuna, Neamţ şi Roman - au constituit o puternică piedică în calea invadatorilor străini. De două ori cel puţin, în 1476 şi 1497, rezistenţa cetăţilor a fost unul dintre factorii decisivi ai victoriei.

 

 

Sursa: Serban Papacostea, Stefan cel Mare domn al Moldovei, 1457-1504