Geto-dacii între sec. V-II i.Hr.

In bazinul Dunării de Jos, inclusiv în sudul Moldovei, se poate surprinde relaţia genetică cu mai vechea cultură Basarabi, cu grupurile culturale Ferigile şi Bârseşti. în unele puncte din Câmpia Dunării ceramica lucrată la roată apare extrem de timpuriu, chiar din veacul al Vl-lea. Continuitatea de locuire în sec. IV se observă în aşezări la Govora-Sat (jud. Vâlcea), Budureasca (jud. Prahova); acum apare aşezarea de la Piroboridava (azi Poiana, com. Nicoreşti, jud. Galaţi). Interesante sunt necropolele din sec. IV de lângă Brăila: la Brăiliţa s-au descoperit morminte de incineraţie ale autohtonilor, în timp ce la Chişcani mormintele de înhumaţie, prin unele aspecte ale ritualului şi inventarului par a reflecta trăsături specific zonei nord-pontice. O mare aşezare întărită s-a constituit în sec. IV la Zimnicea, o dava care va exista până în veacul I î.d.Hr. Alte fortificaţii din Oltenia şi Muntenia au mai curând caracter de cetăţi de refugiu.

Mai impunătoare se dovedesc a fi cetăţile getice din Moldova. La Stânceşti, alături de cetatea mai veche, cu începuturile prin sec. VI (şi care va funcţiona până în sec. III î.d.Hr.) apare a doua cetate în veacul al IV-lea î.d.Hr. împreună, cele două cetăţi însumează 45 ha putând adăposti în caz de primejdie vreo 25 000 de persoane şi avutul lor. Pentru o locuire permanentă se estimează că numai în cetatea II puteau să existe vreo 90-100 locuinţe. Alte fortificaţii funcţionau în sec. IV la Cotnari (5 ha), Mereşti (jud. Suceava), iar în Basarabia la Alcedar (raionul Şoldăneşti) şi, eventual, la Stolniceni (raionul Hânceşti). Descoperiri făcute la Curteni indică prezenţa unui atelier de prelucrare a fierului. Relaţiile zonei, ca şi ale unor aşezări din Muntenia, cu grecii din coloniile vest-pontice, au fost deja semnalate, în aşezări şi morminte din Moldova apar şi obiecte scitice din sec. VI-IV, urmare, probabil, a raidurilor acestei populaţii în teritoriile est-carpatice.

In Transilvania descoperirile atribuite mediului autohton din secolele V-IV nu sunt, deocamdată, prea numeroase: mormintele de incineraţie de la Ocna Mureşului (jud. Alba), cele de la Sanislău (jud. Satu Mare); fortificaţia de la Şona (jud. Alba) datează, probabil, de la sfârşitul Hallstattului şi începutul epocii Latene.

De pe la mijlocul secolului al III-lea şi în prima jumătate a sec. II î.d.Hr. asistăm la o perioadă de tranziţie spre etapa următoare, spre cultura geto-dacică „clasică". O serie de cetăţi şi necropole încetează în sec. III, în bună parte datorită unor factori externi. Altele continuă, cum ar fi Zimnicea, Poiana, Stânceşti, Cotnari. In Transilvania numărul localităţilor unde s-a descoperit ceramică dacică aproape se triplează în sec. III-II faţă de cele două veacuri precedente.

O serie de mari aşezări geto-dacice, de tip dava, încep abia în veacul al Il-lea î.d.Hr., continuându-şi existenţa, măcar parţial, în etapa dacică „clasică": Popeşti (corn. Mihăileşti, jud. Ilfov) — unde a fost, poate, antica Argedava, Cetăţeni (jud. Argeş), Tmosu (jud. Prahova), Piatra Neamţ — „Cozla" şi „Bâtca Doamnei" (jud. Neamţ — zona anticei Petrodava), Pecica (jud. Arad) — probabil Ziridava, Piatra Craivii (sat Craiva, corn. Cricău, jud. Alba) — probabil Apulon, Căpâlna (corn. Săsciori, jud. Alba), Tilişca (jud. Sibiu), Costeşti (com. Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara).

Din a doua jumătate a sec. IV î.d.Hr. grupuri de celţi se aşează, mai cu seamă în zona intracarpatică, pe văile Mureşului, Someşului, Crişurilor şi Begăi. Cultura de tip Latene pe care o aduceau, superioară celei autohtone şi dominaţia politico-militară pe care o vor exercita în Dacia centrală şi vestică au avut urmări însemnate asupra dacilor din aceste teritorii.

După primul şoc a urmat o perioadă de acomodare cu noii veniţi, apărând comunităţi daco-celtice. Autohtonii au preluat de la celţi cunoştinţe tehnice (în metalurgie şi în olărit — roata olarului). Veacul al III-lea este „secolul de aur" celtic din Transilvania, atestat de unele necropole mari, ca Fântânele (jud. Bistriţa-Năsăud), cu peste 200 de morminte, şi Pişcolţ (jud. Satu Mare) cu 185 de morminte. Descoperirea unor morminte „princiare", ca la Ciumeşti (jud. Satu Mare), atestă stratificarea socială şi privilegiile unor grupuri de războinici, în afara arcului carpatic prezenţa celtică a fost mult mai redusă, în veacul al II-lea celţii dispar treptat; unii se vor fi contopit în masa autohtonilor, alţii se vor fi retras spre vest şi nord-vest (şi ca urmare a creşterii puterii dacilor).

Prin veacul al II-lea, la est de Carpaţi, până la Nistru, s-au aşezat bastarnii de neam germanic. Probabil că rezistenţa dacilor transilvăneni i-a împiedicat pe bastarni să se extindă dincolo de Carpaţi. Lor li se atribuie cultura Poieneşti (jud. Vaslui) — Lukaşevka (raionul Orhei, Basarabia), o cultură alogenă, diferită de cea autohtonă. Neam războinic, cu succese militare în prima jumătate a veacului I î.d.Hr., ei dispar la mijlocul acestui secol, o dată cu unificarea triburilor dacice, retrăgându-se poate spre alte populaţii germanice.

Dacă geţii dobrogeni, intră primii în atenţia istoriei scrise, tot geţii situaţi mai aproape de Dunăre vor intra primii în conflict cu statul macedonean, înainte de campania din Orient, pentru a-şi asigura spatele frontului, Alexandru Macedon s-a îndreptat, în anul 335, împotriva tribalilor. Cum geţii îi sprijineau pe aceştia, Alexandru trece Dunărea cu monoxilele pescăreşti luate de la băştinaşii de pe malul fluviului. Macedonenii trec prin lanuri înalte de grâu, pun pe fugă „armata" geţilor — aproximată de Arrian (Anabasis, l, 3, 5-4,5) ca la  4000 de călăreţi şi 10 000 de pedestraşi — şi cuceresc „un oraş" care „nu era bine întărit". S-a presupus că fortificaţia cucerită şi distrusă de Alexandru ar fi fost Zimnicea.

In Câmpia Munteană, într-o neidentificată cetate Helis se constituise un centru de putere la sfârşitul secolului IV î.d.Hr., sub conducerea lui Dromichaites, care intră în conflict deschis cu diadohul Traciei, Lisimah. Vor fi contribuit la această situaţie atât ajutorul oferit de geţi cetăţilor greceşti răsculate împotriva lui Lisimah, cât şi dificultăţile pentru regele macedonean de a-şi asigura linia Dunării ca frontieră. După mai multe ciocniri, în cursul cărora cade prizonier la geţi chiar Agathocles, fiul lui Lisimah (prin 300 î.d.Hr.), o campanie împotriva lui Dromichaites este condusă de însuşi diadohul Traciei (în 292 î.d.Hr.). Lisimah este la rândul său înfrânt, făcut prizonier şi apoi eliberat pentru păstrarea bunelor raporturi.

Izvoarele literare au conservat puţine nume de „basilei", „regi", şefi ai uniunilor tribale. Pe lângă amintiţii Zalmodegikos şi Rhemaxos, ceva mai târziu, pe la anul 200 î.d.Hr. este pomenit Oroles, în fruntea unui „regat" situat undeva prin răsăritul Transilvaniei şi în vestul Moldovei, care luptă împotriva bastarnilor (Pompeius Trogus, XXXII, 3, 16). în sfârşit, acelaşi izvor consemnează un rege Rubobostes (după mijlocul secolului al II-lea), sub conducerea căruia puterea dacilor a sporit; acesta stăpânea undeva în Transilvania.

 Sursa: Dennis Deletant si altii, Istoria Romaniei