Bulgarii
Pe parcursul
secolelor V‑VII, bulgarii au avut destinul unei seminţii obscure de stepă. Erau
înrudiţi cu utigurii şi cutrigurii. Aparţineau grupului etno‑lingvistic
turanic. În secolul al VI‑lea, aşa‑numiţii bulgari negri s‑au aşezat în stepele
Kubanului. Un alt segment al triburilor bulgare s‑a îndreptat spre râul Kama,
unde a întemeiat statul Bulgariei Mari, care va fi lichidat de invazia mongolă
din secolul al XIII‑lea. Ceilalţi bulgari sunt târâţi spre regiunea dunăreană
de migraţia avarilor.
În secolul
al VII‑lea, cu complicitatea bizantinilor şi în alianţă cu slavii, hanul Kubrat
reuşeşte să se emancipeze de sub stăpânirea avară. Se pare că s‑a şi creştinat
ulterior. În 676, sub presiunea khazarilor, hanul Asparuh (640‑701) îşi trece
supuşii la sud de Dunăre. Întrucât nu reuşeşte să‑i respingă, împăratul
bizantin, Constantin al IV‑lea Pogonatul (668‑685), se obligă la plata unui
tribut şi recunoaşte stăpânirea bulgară asupra provinciilor Scythia Minor şi
Moesia Inferior (681). Iniţial, capitala statului protobulgar a fost stabilită
la Odessos (Varna). După o vreme a fost mutată la Pliska. Autoritatea
suveranilor bulgari se susţinea pe o ierarhie aulică exotică (bagatur,
tarkan, kaokan) şi pe o nobilime militară viguroasă (boilades).
Întrucât îşi recucereşte tronul cu sprijinul hanului Tervel (701‑718),
împăratul bizantin, Iustinian al II‑lea (685‑695) şi (705‑711), îi acordă
acestuia titlul de ţar (705). Tot cu ajutorul trupelor bulgare, succesorul său,
Leon al III‑lea, îi va alunga pe arabi de sub zidurile Constantinopolului (717‑718).
În a doua jumătate a secolului VIII, relaţiile bulgaro‑bizantine se
deteriorează. Pe parcursul anilor 755‑773 se derulează un conflict sângeros, de
pe urma căruia statul bulgar va ieşi mult slăbit.
Ostilităţile
bulgaro‑bizantine se reiau în vremea hanului Krum (808‑814), care cucereşte mai
întâi Serdica (Sofia), în 809, pentru ca, în a doua fază a campaniei, să‑l
învingă şi să‑l ucidă pe basileul Nikeforos I (802‑811), în lupta de la
Versinikia (811). Următorul han, Omurtag (814‑831) va încheia o pace, pe timp
30 de ani, cu Bizanţul, dar îşi va extinde stăpânirea de la Burgas până la râul
Mariţa. Succesorul său, Pressian (831‑852) înglobează în orbita statului său
părţi masive din Transilvania şi Moldova, întreaga vale a Vardarului şi toate
teritoriile balcanice, până la munţii Rodopi. Poate influenţat de procesul de
slavizare pe care‑l traversa statul său sau din raţiuni politice, fiul lui
Pressian, Boris (852‑889), se creştinează în anul 864, avându‑l drept naş pe
împăratul bizantin, Mihail al III‑lea (842‑867). Sub Simeon (893‑927), ţaratul
bulgar atinge apogeul.
Teritoriul
său cuprindea aproape întreaga Peninsulă Balcanică. Cu excepţia croaţilor, toate
populaţiile slave deveniseră vasale faţă de suveranul bulgar. În anul 913,
Simeon se încoronează ca împărat asociat al lui Constantin al VII‑lea
Porfirogenetul (913‑959). La Preslav e întemeiată prima patriarhie bulgară
(926). Acest măreţ ţarat bulgar va fi distrus de împăraţii bizantini Nikeforos
al II‑lea Phokas (963‑969) şi Ioan I Tzimiskes (969‑976).
În 963, se
reface ţaratul bulgar occidental, care devine o reincarnare a rezistenţei
naţionale. Suveranul său, ţarul Samuel (976‑1014), care s‑ar putea să fi fost
de origine armeană, reia, în 977, ostilităţile cu bizantinii. Imperiul pe care
l‑a făurit, mărginit de Dunăre şi de Marea Adriatică, se va prăbuşi, în anul
1018, distrus de împăratul Vasile al II‑lea Bulgaroctonul (976‑1025), la scurt
timp, după victoria zdrobitoare a bizantinilor din defileul Kimbalongos (1014).
Sursa: Ovidiu Muresan, De la antichitatea tarzie la amurgul evului mediu ( sec. IV - XIII)
Comentarii
Trimiteți un comentariu