Vikingii

      Atacul inopinat asupra mănăstirii Lindisfarne, de pe coasta orientală a regatului Northumbria, la 8 iunie 793, a declanşat aşa‑numita „furie a normanzilor“, un asediu devastator şi terifiant efectuat de navigatorii şi războinicii scandinavi asupra coastelor şi a regiunilor de frontieră ale Europei occidentale, care s‑a prelungit vreme de mai bine de două secole. Aceşti invadatori surprinzători şi brutali sunt pomeniţi în izvoare sub diverse denumiri: normanni, ascomanni, lochlannach, vikingi, madjus, ruotsi, rus, varegi, varangi, variak.

În calitate de piraţi, exploratori, colonizatori, mercenari, comercianţi sau politicieni versaţi în intrigi diplomatice, ei îşi vor face simţită hegemonia maritimă, militară şi comercială, timp de sute de ani, de pe coastele nordice ale Americii până la hotarele Indiei şi de pe ţărmurile Africii până în fiordurile Mării Nordului sau golfurile Mării Baltice. Aventurile lor nautice şi raidurile lor pustiitoare pot fi uşor reconstituite, consultând o largă gamă de izvoare narative medievale. Asalturile normande asupra coastelor franceze, engleze sau irlandeze sunt descrise în Cronica anglo‑saxonă, Analele din Ulster, Cronicon Scottorum, Analele de la Saint Bertin, Viaţa lui Ansgar a lui Rimbert, Istoria pontifilor bisericii hamburgheze a lui Adam din Bremen, Res gestae Saxonicae a lui Widukind de Corvey şi Gesta Danorum a lui Saxo Gramaticus. Călătoriile transoceanice şi colonizările lor, efectuate în regiunile nordice ale Atlanticului, sunt imortalizate de cele 3000 de inscripţii runice şi de celebrele saga şi poeme skaldice islandeze (Saga lui Egil, Niál, Kormák). Expansiunea varegilor în zonele orientale ale Europei e consemnată de autori arabi, precum Al Tartushi, Ibn Fadlan şi Ibn Khurdadhlbih sau bizantini şi slavi, cum ar fi Constantin Porfirogenetul şi Pseudo‑Nestor.

În privinţa cauzelor care au alimentat colonizările şi expansiunea maritimă vikingă, începând cu secolul VIII, ipotezele sunt numeroase: o perioadă de optimum climatic care a favorizat navigaţia în mările nordice, insuficienţa terenurilor agricole în Scandinavia, în intervalul când se trece de la vânătoare şi pescuit la cultivarea cerealelor, poligamia care ar fi generat o explozie demografică, sistemul de moştenire (primogenitura), prin care fiul mai vârstnic moştenea întreaga avere părintească, teoria conform căreia cei respinşi la alegerile de regi porneau expediţii de jaf pentru a obţine bunuri suplimentare, necesare câştigării bunăvoinţei electoratului cu ocazia viitoarelor alegeri, spiritul de aventură, căutarea unor noi debuşee comerciale, pedepsirea criminalilor cu exilul, conjunctura politică favorabilă (anarhia) din lumea medievală occidentală, la care se adaugă tradiţionala pasiune amfibiană a scandinavicilor.

Aparent, vikingii îşi împart sferele de influenţă. Danezii agresează cu predilecţie coastele şi fluviile Franţei, sudul Angliei, regiunile meridionale ale Irlandei, ţărmurile Peninsulei Iberice şi litoralul Mediteranei occidentale. Norvegienii se concentrează asupra Scoţiei, Irlandei şi a grupurilor de insule din Atlantic. Ei colonizează arhipelagurile Hebride, Orkney, Shetland, Färöer, Islanda, Groenlanda şi ajung până pe coastele Labradorului şi ale insulei Newfoundland. Suedezii pătrund, la început în calitate de comercianţi, pe coastele baltice şi în vastele întinderi ale Rusiei. Apoi devin o aristocraţie dominantă în centrele tribale şi comerciale slave, pentru ca, în ultima instanţă, să organizeze atacuri violente asupra Constan­tinopolului. Împăraţii bizantini le vor calma fervoarea războinică iniţială, oferindu‑le privilegii comerciale şi funcţii militare în trupele lor de elită.

Dacă urmărim cronologic expansiunea vikingă, constatăm că, în anul 809, norvegienii pornesc o veritabilă ofensivă împotriva fragilelor forma­ţiuni statale celtice din Irlanda. În anul 839, unul dintre „regii mărilor”, Thorgisl, distruge centrul politico‑religios de la Armagh şi întemeiază Dublinul (Dyflin). Câţiva ani mai devreme danezii pradă porturile Quentovic şi Duurstede. În anii 841–845 atacă, jefuiesc sau distrug oraşele Rouen, Quentovic, Nantes, Coruna, Lisabona, Sevilla, Hamburg şi Paris. În 859 ajung la Pisa.

Islanda, în fiordurile căreia, cu un secol mai devreme, se retrăseseră numeroşi pustnici irlandezi, numiţi de scandinavici (papas), e descoperită de Gardar Svarvarsson, în 861. El o numeşte Naddod, adică ţara zăpezii. Din 874 începe colonizarea Islandei. Până în anul 930 în insulă se aşează cam 10 000 de colonişti. Se creează şi o adunare reprezentativă a localnicilor, numită Althing, în care mulţi politologi văd o institiţie protoparlamentară. Islandezul Eric cel Roşu, fiind condamnat la mai mulţi ani de exil pentru omucidere, organizează o expediţie spre vest (981‑982) şi după ce dublează capul Farvel, descoperă un fiord ospitalier, în sud‑vestul Groenlandei. Se întoarce în Islanda, de unde aduce câteva sute de colonişti în „ţara verde”. În următoarele trei secole, în sudul Groenlandei au funcţionat două colonii scandinavice, cea apuseană şi cea răsăriteană, cu o populaţie de 2 000‑4 000 de locuitori. În 1124 s‑a întemeiat în zonă episcopia de Gardar. În jurul anului 1000, Leif Ericsson, condamnat, se pare, şi el la exil, părăseşte Groenlanda, îndreptându‑se spre ţinuturile semnalate de navigatorul Bjarni Herjólfsson, care fusese purtat, în anul 986, de o furtună, spre vest. Vikingii descoperă ţinuturile Helluland, Markland şi Vinland, iar apoi iernează în regiunea explorată. După o vreme, un oarecare Thorvald se îndreaptă şi el spre „ colibele lui Leif”. Se pare că, după anul 1000, a existat chiar o tentativă de colonizare vikingă a ţărmurilor nord‑estice ale Americii. Groenlandezul Thorfinn Karlsefni a încercat, cu vreo 160 de însoţitori, să întemeieze o aşezare în ţinuturile desco­perite spre vest. Colonia, atestată arheologic prin descoperirile de la Anse‑aux‑Meadows, din insula canadiană Newfoundland/Terra Nova, a fost abandonată, după câţiva ani, în urma conflictelor cu băştinaşii (skrelingii).

Protagonistul ocupării Italiei meridionale de către normanzi e ducele Robert Guiscard, unul dintre cei doisprezece feciori ai comitelui Tancred de Hauteville. El obţine din partea papei Nicolae al II‑lea, în calitate de vasal, întreaga Italie sudică. Se revanşează pentru această generozitate pontificală, salvându‑l pe papa Grigore al VII‑lea, din castelul San Angelo, unde era asediat de inamicul său declarat, împăratul romano‑german, Henric al IV‑lea, pe care‑l umilise la Canossa. Ulterior, Robert Guiscard anihilează ultimele capete de pod bizantine de pe litoralul sudic al Italiei şi începe cucerirea Siciliei (1060), aflată sub stăpânirea celor trei emiri musulmani din Trapani, Palermo şi Girgenti, care îşi împărţeau suveranitatea asupra insulei. Campania e finalizată de către fratele său, Roger, în anul 1091, după ce fuseseră capturate cetăţile Messina, Palermo şi Siracuza.

După moartea lui Robert Guiscard (1085), întrucât moştenitorii acestuia s‑au dovedit prea slabi pentru a‑şi revendica drepturile, contele Roger a condus sudul Italiei în maniera unui suveran independent, până în anul 1101. Fiul său, Roger al II‑lea, care accede la tron în anul 1103, după decesul fratelui său Simon, unifică toate posesiunile normande din Italia meridională, cucereşte insula Malta şi constituie Regatul celor două Sicilii. El se încoronează în catedrala din Palermo (1130) şi ridică acest stat‑filială la rangul de mare putere în regiunea Mediteranei occidentale. Reuşeşte să‑i amalgameze pe vasalii şi supuşii săi, normanzi, italieni, sarazini, greci şi evrei, în ciuda diversităţii lor etnice şi religiose, iar apoi îşi fixează reşedinţa la Palermo, care va deveni unul dintre cele mai atrăgătoare şi admirate oraşe ale sudului european. Biograful arab Idrisi, afirmă cu privire la acest descendent al vikingilor că a realizat cel mai performant aparat administrativ al vremii, în regatul său, care, de altfel, era cel mai civilizat, la nivelul întregii Europe medievale.

Sub conducerea fiilor săi, Guillaume I (1154‑1166) şi Guillaume al II‑lea (1166‑1189), Regatul celor două Sicilii a devenit un factor determinant în politica europeană. Domnia celor trei regi normanzi este considerată epoca de aur a istoriei siciliene. Succesorul lui Guillaume al II‑lea, care murise fără urmaşi, devine Tancred de Lecce, un bastard al familiei regale, care intră într‑o competiţie pentru tron cu Constance, fiica lui Roger al II‑lea, şi cu soţul acesteia, împăratul german Henric al VI‑lea de Hohenstaufen, fiul fostului împărat german Frederic Barbarossa. După moartea lui Tancred (1194), cei doi pretendenţi ocupă tronul regatului sicilian, până în anii 1197 şi 1198, când dispar la rândul lor, lăsându‑l drept moştenitor pe un copil minor, viitorul împărat Frederic al II‑lea. Astfel se încheie perioada „normandă” în istoria Italiei meridionale.

 Sursa: Ovidiu Muresan, De la antichitatea tarzie la amurgul evului mediu ( sec. IV - XIII)