Relatiile colonistilor englezi din America cu indigenii
În perioada colonială, relaţiile dintre
colonişti şi indigeni au fost caracterizate de o continuă înfruntare pentru
stăpânirea teritoriilor. Chiar dacă perioadele de acalmie au alternat cu cele
de teribilă adversitate, modul normal de manifestare a relaţiilor dintre vechii
şi noii americani a fost războiul. Coabitarea celor două rase nu a fost
posibilă: modurile lor de viaţă erau radical diferit.
A fost un noroc pentru coloniştii albi
că indienii erau prea puţini, prea înapoiaţi, prea slab organizaţi şi prea
dezbinaţi pentru a constitui într-un obstacol insurmontabil pentru europeni. În
momentul sosirii acestora în Lumea Nouă, numărul băştinaşilor de la est de
Mississippi nu depăşea, probabil, două sute de mii. Cea mai puternică era
confederaţia triburilor irocheze, care stăpânea zona de la vest de viitorul New
York. În sud-est era o puternică confederaţie a triburilor Muskogean. Departe
în nord-vest, în prerii, triburile Sioux aveau o oarecare organizare. Unele
triburi din nord, aliate cu francezii, aveau să-i hărţuiască pe coloniştii
englezi; câteva triburi din sud au primit arme şi încurajări din partea
spaniolilor pentru a-i demotiva pe aceiaşi albi veniţi din Insulele Britanice.
Dar coloniştii de limbă engleză au găsit aliaţi în puternica confederaţie
irocheză, ceea ce le-a facilitat misiunea.
Comerţul
cu blănuri a fost mobilul încheierii unor înţelegeri cu o serie de triburi
indieni, dar a fost şi mărul discordiei în relaţiile cu coloniştii francezi din
Noua Franţă, care au asmuţit o serie de alte triburi
indigene, aliate cu francezii, împotriva coloniştilor englezi. Acest comerţ a
atins dimensiuni substanţiale şi a devenit sufiecient de important ca să
cauzeze o serie de conflicte de interese între francezi, englezi şi olandezi.
Francezii, care au împrumutat şi asimilat cu cel mai mare success modul de viaţă
Indian, au fost împinşi, treptat, spre nordul continentului şi au atins Rocky
Mountains. Ulterior, ruşii au venit dinspre Asia, urmând ruta vechilor
colonizatori ai Americii din preistorie, ajungând din extremitatea nord-estică
a Siberiei în Alaska. Spaniolii, britanicii şi ruşii aveau să dezvolte un viu
comerţ pe coasta pacifică a Americii. Dar până să ajungă coloniştii englezi pe
coasta pacifică, coasta atlantică a devenit importantă strategic. În secolul al
XVIII-lea, o serie de războaie între puterile europene – între acestea şi
războiul de şapte ani – aveau să aibă drept cauză majoră dominarea comerţului
cu blănuri.
Dar lupta pentru stăpânirea pământurilor
avea să fie motivul major de conflict cu indienii, în secolul al XVII-lea.
Indigenii aveau să fie, fireşte, duşmani de temut ai coloniştilor, care se
aşezau pe solul American, luptând împotriva lor. Exemplul lui William Penn,
liderul quaker, fondator al Pennsylvaniei, care a dorit să încheie un contract
legal cu indienii, cumpărându-le, în bună înţelegere şi cu bună credinţă,
teritoriul, a fost unul singular. Dimpotrivă, coloniştii au încercat să obţină
pământuri pe seama indienilor, împingându-i tot mai departe în vest,
izgonindu-i depe teritoriile pe care le locuiau. Bineînţeles, contrareacţiile
au fost uneori de o virulenţă şi o cruzime care exprimau furia acestor oameni
incapabili de a rezista totuşi asaltului colonizatorilor. Intimidaţi de
demonstraţia de forţă a englezilor şi înşelaţi de perspective unor alianţe
favorabile – din păcate pentru ei, indigenii erau profound dezbinaţi –
majoritatea autohtonilor nu au reacţionat sufficient de puternic până când
englezii şi-au consolidate atât de tare poziţiile, încât nu au mai putut fi
îndepărtaţi.
Cele mai dificile momente cărora
coloniştii au trebuit să le facă faţă în lupta pentru supremaţie s-au derulat
în secolul al XVII-lea. Episoade sângeroase s-au petrecut în colniile Virginia
şi Connecticut, în luptele cu indienii. Chiar dacă într-o primă fază coloniştii
din Virginia au avut relaţii bune cu băştinaşii şi au stabilit relaţii
comerciale cu aceştia, relaţii cimentate şi prin căsătoria lui John Rolfe cu Pocahontas, fiica căpeteniei indiene
Powhatan,
tensiunile acumulate aveau să izbucnească după o perioadă de gestaţie. Răscoala
din 1622 a indienilor a condus la uciderea a 347 de colonişti, printre ei şi
John Rolfe. Răsculaţii au fost însă învinşi. Relaţiile cu băştinaşii s-au
degradat continuu, o altă răscoală sângeroasă izbucnind în anul 1644.
Reprimarea a fost cruntă. Aşa se explică faptul că, în Virginia, numărul
indienilor a scăzut de la circa 30.000, la venirea englezilor în Lumea Nouă la
doar 2.000, în 1669, jumătate dintre triburile locale fiind exterminate.
La fel s-a
întâmplat în Connecticut, unde, în anul 1637, a avut loc un alt episod foarte
violent al conflictului intermitent dintre cele două rase în Lumea Nouă.
Indienii Pequot au încercat să se împotrivească coloniştilor, din dorinţa de
a-şi păstra teritoriul. Au fost însă masacraţi fără milă, rezistenţa lor fiind
zdrobită.
Şi în
Noua Anglie, după câteva decenii în care relaţiile au cunoscut momente de
tensiune alternând cu acalmie şi alianţe, situaţia avea să degenereze în
conflicte de o violenţă ieşită din comun. Extinderea teritoriilor coloniale,
sărăcirea localnicilor, abuzurile administraţiei coloniale, intervenţia
arbitrară a coloniştilor în relaţiile dintre triburi, dar şi obligarea unora
dintre indigeni de a respecta valorile noilor veniţi au fost factori
determinanţi în escaladarea tensiunilor.
Catalizatorul
evenimentelor sângeroase a fost uciderea unui indian convertit la creştinism.
Aflat în slujba regelui tribului Wampanoag, Filip, indianul Sassamon a fost
ucis de indigeni după ce a trecut la creştinism. Judecarea şi executarea de
către colonişti a trei băştinaşi pentru uciderea lui Sassamon a provocat furia
indienilor Wampanoag şi izbucnirea „războiului regelui Filip”. A fost o etalare
formidabilă a cruzimii celor două părţi. Coloniştii din Massachusetts şi
Connecticut au augmentat dezastrul, atacându-şi şi masacrându-i pe indienii
paşnici din tribul Narrangasett, retraşi în Rhode Island. Purtaţi de furie şi
dornici de răzbunare, indienii au atacat în 1675-1676 teritoriile coloniilor
Massachusetts şi Plymouth, incendiind şi ucigând totul în cale. Dar, în final,
epuizaţi din pricina pierderilor masive de vieţi omeneşti, băştinaşii au
capitulat. Filip însuşi avea să fie capturat şi ucis. Lupte sporadice au
continuat până în 1678 în New Hamshire şi Maine. Indienii care au supravieţuit
au fost nevoiţi să se supună autorităţilor coloniale.
Relaţiile dintre
indieni şi albi au constituit un factor perturbator al vieţii politice indiene
şi au condus la reculul culturii băştinaşilor. Indienii aveau să fie folosiţi
de europeni – atât de englezi, cât şi de francezi – în lupta lor pentru
dominaţie în ţinuturile de peste mări. Şi – cum vom vedea – câştig de cauză
aveau să aibă englezii.
Sursa: Dinu Balan, Istoria relatiilor Europei cu SUA in epoca moderna
Comentarii
Trimiteți un comentariu