Organizarea administrativa a Romaniei intre 1950 - 1952

Ajungerea la putere la 6 martie 1945, a primului guvern politic de orientare pro-sovietică, a atras ample mutaţii şi în domeniul organizării administrativ-teritoriale. Acestea nu au constituit însă o prioritate imediată, constituţia din 1948 menţinând vechile judeţe. Această organizare, extrem de centralizată, se dovedea utilă pentru înăbuşirea oricărei forme de rezistenţă politică venită din partea reprezentanţilor vechilor partide, dar şi pentru impunerea la nivelul populaţiei a unor măsuri politice nepopulare (Helin, 1967).

Primul pas către o nouă reformă administrativă a fost făcut la 15 ianuarie 1949 prin adoptarea legii 17 destinată să reglementeze statutul unităţilor administrative şi să pregătească o nouă organizare administrativ-teritorială. Scopul declarat al acestui demers viza îmbunătăţirea bazei economice a unităţilor administrativ-teritoriale pentru implementarea la nivel local, a economiei planificate (Oroveanu, 1986).

In directivele cuprinse în Hotărârea comună a Comitetului Central al PCR şi a Consiliului de Miniştri din 23 iulie 1950 au fost enunţate „principiile călăuzitoare privind efectuarea organizării teritoriale” pentru a corespunde „cerinţelor locale şi sarcinilor pe care puterea de stat locală era chemată să le îndeplinească”. Era astfel consfinţită, la nivel guvernamental, subordonarea politică a structurilor administrativ-teritoriale. Aceste principii generale aveau să-şi găsească concretizarea la nivel teritorial, prin adoptarea Legii 5 din 8 septembrie 1950, prin care teritoriul României era organizat în 28 regiuni organizate, după modelul organizării administrativ-teritoriale sovietice, în 177 raioane şi 4 052 comune. Acestea nu mai erau delimitate după criteriul specificităţii geografice şi istorice, ca în 1929, ci pe criteriul „complexităţii social-economice”, fiind considerate „unităţi administrative pe care se sprijineau direct organele centrale de stat în înfăptuirea politicii partidului şi statului” (Ibidem). Configuraţia lor nu amintea nimic din cea a fostelor judeţe, sprijinindu-se în mare parte pe barierele naturale, reprezentate de arcul Carpatic şi Dunăre. În plus, crearea unor unităţi administrative cu suprafeţe duble faţă de vechile judeţe se sprijinea pe raţiunea subordonării regiunilor agricole marilor centre urbane, prin realizarea unui complex agro-industrial integrat, întărindu-se astfel influenţa proletariatului asupra ţărănimii, mai reticentă la „reformele” impuse de clasa politică comunistă.

Dacă România mai cunoscuse organizarea pe regiuni şi în sistemele administrative interbelice, fie sub forma directoratelor ministeriale, fie sub cea a ţinuturilor, raioanele constituiau structuri administrativ-teritoriale în întregime noi, rezultat al „importului” sovietic. Acestea erau definite ca fiind „unităţi teritoriale operative din punct de vedere economic, politic şi administrativ, alcătuite din oraşe de subordonare raională şi comune”5, având în medie o suprafaţă dublă faţă de cea a plaselor, în locul cărora au fost create.

Crearea unor diviziuni administrative de mari dimensiuni6 a condus la diminuarea considerabilă a numărului centrelor administrative, fapt ce a determinat orientarea investiţiilor cu precădere către acestea. In consecinţă, exceptând oraşele reşedinţă de regiune care s-au caracterizat prin creşteri medii superioare valorii de 50% (cu excepţia oraşului Bucureşti), celelalte categorii de oraşe au fost situate în majoritate sub aceste creşteri. Dintre fostele reşedinţe de judeţ se constată câteva abateri pozitive de la această regulă, chiar mai evidente decât grupa celor care au devenit reşedinţe de judeţ în anul 1968. Acestea au fost provocate de înfiinţarea unor mari combinate industriale care au atras într-un timp record un număr mare de persoane (Blaj-168%, ca urmare a intrării în funcţiune a Combinatului de prelucrare a lemnului, Făgăraş-146% şi Turnu Măgurele-123,8%, prin construirea combinatelor de îngrăşăminte chimice în oraşele respective). Cele mai reduse creşteri au fost semnalate în cazul oraşelor Dorohoi şi Râmnicu Sărat, ambele cu funcţie agricolă în perioada respectiva.

 Sursa: Radu Sageata, Organizarea administrativ teritoriala a Romaniei