Organizarea administrativ teritoriala a Romaniei intre 1925 - 1940

      In vederea realizării unui decupaj administrativ-teritorial unitar, a fost constituită o comisie prezidată de Simion Mehedinţi alcătuită din personalităţi ale vremii, oameni de ştiinţă şi reprezentanţi ai armatei, cu preocupări în domeniu, din care mai făceau parte geografii Vintilă Mihăilescu şi Vasile Meruţiu (Nistor, 2000). Iniţial s-a optat pentru constituirea unor judeţe mari, care să cuprindă în medie între 300 000 şi 400 000 locuitori, cu suficiente resurse financiare, care să le permită implementarea unei veritabile autonomii locale. Pe această bază, comisia a propus mai întâi un decupaj administrativ în 48 de judeţe, urmând să fie desfiinţate prin contopire 28 de judeţe, fapt ce a atras proteste din partea reprezentanţilor acestora. Prin urmare, a fost elaborată o a doua propunere de organizare administrativ-teritorială, numărul judeţelor desfiinţate fiind redus la jumătate. Şi de această dată, sub presiunea autorităţilor locale s-a renunţat la desfiinţarea unor judeţe, consfinţindu-se în final organizarea administrativă a teritoriului României în 71 de judeţe cu 429 plase, ce cuprindeau la nivel local 179 oraşe şi 8 751 comune cu 15 981 sate. Cu acest prilej, au fost reajustate şi unele limite dintre judeţe, cu precădere a celor din Transilvania, Basarabia şi Cadrilater, iar partea estică a judeţului Torontal, cu populaţie majoritar românească a fost inclusă în judeţul Timiş. Deşi atenuate, contrastele se menţineau încă profunde, atât sub raport demografic, cât şi ca suprafaţă. Totodată, disfuncţionalităţile induse de poziţia periferică a reşedinţei unor judeţe au fost menţinute prin păstrarea configuraţiei judeţelor, iar în cadrul noului judeţ Severin s-a optat pentru fixarea reşedinţei la Lugoj, foarte aproape de limita sa nord-vestică, fapt ce a determinat gravitarea comunelor din clisura Dunării către Turnu Severin.

Judeţul constituia unitatea administrativă de bază, care coordona activitatea din teritoriu, consiliile judeţene fiind supuse direct autorităţilor centrale3. Acestea dispuneau de personalitate juridică, fiind concepute ca relee de transmitere a puterii centrale către autorităţile locale. Se legifera astfel un sistem administrativ bazat pe o centralizare excesivă, în concordanţă cu programul politic sprijinit de politicienii din Vechiul Regat. Pentru eficientizarea activităţii de administraţie şi o aplicare cât mai riguroasă şi uniformă a tutelei administrative, judeţele au fost grupate în circumscripţii administrative (1926-1929), cu rol executiv, fără personalitate juridică, conduse de inspectori generali administrativi. Aşezările umane erau clasificate în 3 categorii: comune rurale, comune urbane (declarate ca atare prin lege şi înţelese ca aşezări rurale evoluate, având un stadiu tranzitoriu între sat şi oraş) şi oraşe (distingându-se şi în cadrul acestora, 2 categorii: reşedinţe şi nereşedinţe de judeţ). Cele mai mari reşedinţe de judeţ (atât ca populaţie cât şi ca importanţă economico-socială), ce constituiau centre polarizatoare de nivel macroteritorial, au fost declarate municipii. In cadrul celor 71 de judeţe se înregistrau contraste substanţiale atât ca suprafaţă (raportul dintre suprafaţa celui mai mare judeţ - Tulcea, şi celui mai mic - Suceava, fiind de 6,6), cât şi în ceea ce priveşte gradul de dotare tehnico-edilitară, numărul de locuitori, structura şi configuraţia sistemelor de aşezări, gradul de urbanizare etc. Astfel, judeţe precum Prahova, Constanţa, Hunedoara, Putna, Dorohoi, Vâlcea sau Tulcea dispuneau de sisteme urbane bine conturate, alcătuite din 5-7 oraşe, în vreme ce 25 de judeţe nu dispuneau practic de un sistem urban propriu, reşedinţa de judeţ fiind practic singurul lor oraş. Majoritatea acestora înregistrau o pondere a populaţiei urbane extrem de scăzută, evidenţiindu-se judeţele basarabene Hotin, Soroca, Orhei şi Bălţi. Gradul mare de ruralizare, asociat cu lipsa unor centre polarizatoare puternice mai ales în jumătatea estică a ţării (Moldova şi Basarabia) este motivul pentru care unele reşedinţe de judeţ erau incapabile să preia funcţia de centre polarizatoare de nivel judeţean, mai ales în condiţiile în care acesta era şi singurul oraş din judeţele respective. Acest inconvenient a fost remediat într-o oarecare măsură prin preluarea unor funcţii administrative de către aşezările rurale cu funcţie de loc central, care şi-au găsit o confirmare a acestui rol prin alegerea lor ca reşedinţe de plase. Prin contrast, existau judeţe precum Ilfov sau Covurlui care deşi dispuneau de un singur oraş, aveau o populaţie urbană care se apropia sau chiar depăşea 50% din total, sau judeţe cu sisteme urbane bine dezvoltate atât numeric, cât şi calitativ (Constanţa, Prahova etc.). Existenţa unui număr mare de judeţe diferite ca suprafaţă şi potenţial, ca unităţi administrativ-teritoriale de prim rang, a impus necesitatea asocierii acestora în vederea constituirii cadrului optim pentru o mai bună colaborare în ceea ce priveşte executarea, constituirea sau întreţinerea de lucrări şi instituţii cu caracter social, economic sau cultural. Prin urmare, asocierea nu presupunea o comasare teritorială, ci crearea unui cadru juridic şi instituţional adecvat pentru realizarea unor scopuri bine determinate. Aceasta s-a concretizat în perioada interbelică prin constituirea succesivă a unor structuri administrative de nivel regional (directoratele ministeriale şi ţinuturile), rezultate prin comasarea judeţelor.

Sursa: Radu Sageata, Organizarea administrativ teritoriala a Romaniei