Reforma administrativ‑teritorială interbelică: de la comisia Mehedinți la sistemul celor 71 de județe

    În anii interbelici, România a trecut printr‑un amplu proces de reorganizare administrativ‑teritorială, menit să creeze un cadru unitar pentru un stat recent întregit. Între 1918 și 1929, autoritățile au căutat o formulă care să armonizeze tradițiile administrative diferite ale provinciilor istorice și să răspundă nevoilor unui stat modern.

Comisia Mehedinți: fundamentul reformei

Pentru realizarea unui decupaj administrativ coerent, a fost constituită o comisie prezidată de Simion Mehedinți, din care făceau parte personalități ale vremii, oameni de știință și reprezentanți ai armatei. Printre membrii săi se numărau geografii Vintilă Mihăilescu și Vasile Meruțiu.

Prima propunere: județe mari, autonome

Comisia a propus inițial:

• 48 de județe, fiecare cu 300.000–400.000 locuitori

• desființarea a 28 de județe prin contopire

• crearea unor unități cu resurse suficiente pentru o autonomie locală reală

Protestele autorităților locale au blocat însă această variantă.

A doua propunere: compromis și presiune locală

O nouă propunere reducea numărul județelor desființate la jumătate, dar opoziția locală a persistat. În final, s‑a ajuns la o soluție de compromis.

Organizarea finală: 71 de județe, 429 plase, 179 orașe

Reforma a consfințit existența:

• 71 de județe

• 429 plase

• 179 orașe

• 8.751 comune cu 15.981 sate

Cu acest prilej au fost ajustate limitele unor județe, mai ales în Transilvania, Basarabia și Cadrilater. Partea estică a județului Torontal, cu populație majoritar românească, a fost inclusă în județul Timiș.

Totuși, persistau contraste mari între județe, atât ca suprafață, cât și ca populație. De exemplu, raportul dintre cel mai mare județ (Tulcea) și cel mai mic (Suceava) era de 6,6 la 1.

Probleme de funcționalitate: reședințe periferice și dezechilibre regionale

Păstrarea configurației tradiționale a județelor a menținut disfuncționalități:

• unele reședințe erau situate la periferia județului (ex.: Lugoj în județul Severin)

• comunele din clisura Dunării gravitau firesc către Turnu Severin, nu către Lugoj

• în multe județe, singurul oraș era chiar reședința, fără un sistem urban propriu

Aceste probleme erau accentuate în Moldova și Basarabia, unde gradul de ruralizare era foarte ridicat.

Structura administrativă: centralizare și control

Județul era unitatea administrativă de bază, cu rol de coordonare a activității din teritoriu. Consiliile județene:

• aveau personalitate juridică

• erau supuse direct autorităților centrale

• funcționau ca instrumente de transmitere a puterii centrale către nivelul local

Sistemul era profund centralizat, în spiritul tradiției politice a Vechiului Regat.

Circumscripțiile administrative (1926–1929)

Pentru eficientizare, județele au fost grupate în circumscripții administrative:

• fără personalitate juridică

• cu rol executiv

• conduse de inspectori generali administrativi

Clasificarea așezărilor: sate, comune urbane și orașe

Așezările erau împărțite în trei categorii:

1. comune rurale

2. comune urbane – sate evoluate, în tranziție spre statutul urban

3. orașe – reședințe și nereședințe de județ

Cele mai importante reședințe de județ au fost declarate municipii, devenind centre polarizatoare de nivel macroteritorial.

Disparități regionale: sisteme urbane dezvoltate vs. județe aproape rurale

Diferențele între județe erau semnificative:

Județe cu sisteme urbane dezvoltate (5–7 orașe)

• Prahova

• Constanța

• Hunedoara

• Putna

• Dorohoi

• Vâlcea

• Tulcea

Județe fără sistem urban propriu (25 de județe)

• reședința era singurul oraș

• urbanizare extrem de scăzută

• situație tipică în Basarabia: Hotin, Soroca, Orhei, Bălți

În aceste cazuri, unele așezări rurale cu rol central au preluat funcții administrative, devenind reședințe de plasă.

Excepții interesante

• Ilfov și Covurlui aveau un singur oraș, dar o populație urbană apropiată sau chiar peste 50%

• Constanța și Prahova aveau sisteme urbane numeroase și calitativ dezvoltate

Necesitatea asocierii județelor: spre structuri regionale

Numărul mare de județe, cu potențial diferit, a impus crearea unor forme de asociere pentru:

• lucrări publice

• instituții sociale

• proiecte economice și culturale

Aceste asocieri nu presupuneau comasare teritorială, ci un cadru juridic și instituțional comun.

Rezultatul: directoratele ministeriale și ținuturile

În perioada interbelică, aceste asocieri au dus la apariția:

• directoratelor ministeriale

• ținuturilor

Acestea reprezentau primele structuri administrative de nivel regional din România modernă.

Sursa: Radu Sageata, Organizarea administrativ teritoriala a Romaniei