Organizarea administrativ teritoriala a Romaniei intre 1918 - 1925

În perioada cuprinsă între Marea Unire (1 decembrie 1918) până la votarea Legii pentru unificarea administrativă (14 iunie 1925), pe teritoriul României au funcţionat 4 regimuri administrative cuprinse într-un sistem global unic, care s-au apropiat tot mai mult ca urmare a măsurilor legislative luate: Regimul administrativ al Vechiului Regat al României (reglementat prin Legea pentru Consiliile judeţene din 2 aprilie 1894); Regimul administrativ al Transilvaniei (reglementat prin Decretul privind instituirea conducerii serviciilor publice în Transilvania nr. 3632 din 11 decembrie 1918); Regimul administrativ al Basarabiei (reglementat prin Decretul privind instituirea conducerii serviciilor publice în Basarabia nr. 852 din 9 aprilie 1918); Regimul administrativ al Bucovinei (reglementat prin Decretul pentru administraţia Bucovinei nr. 3715 din 18 decembrie 1918).

Realizate sub imperativul unor sisteme şi conjuncturi politice şi economice diferite, cele patru decupaje administrative prezentau caracteristici proprii, inducând la nivelul întregii ţări dezechilibre pronunţate, atât ca mărime teritorială şi demografică, cât şi în ceea ce priveşte forma, poziţia reşedinţei în cadrul judeţului sau gradul de accesibilitate. Astfel, în privinţa suprafeţei, judeţele din Bucovina erau de 7–10 ori mai mici decât judeţele vecine din Basarabia sau decât unele judeţe din Transilvania şi Banat; chiar şi în Vechiul Regat se înregistrau diferenţieri semnificative între fostele ţinuturi ale Moldovei şi unele judeţe din Muntenia, Oltenia sau Dobrogea1, după cum decupajul administrativ al Transilvaniei, constituit pe criterii etnice se caracteriza el însuşi prin mari disproporţii2. Sarcinile prefecţilor şi a celorlaltor instituţii ale administraţiei locale erau astfel foarte diferite: dacă prefecţii din Bihor sau Caraş-Severin trebuiau să administreze peste 450 000 locuitori, cei ai judeţelor din Bucovina aveau în administraţie o populaţie de peste 10 ori mai mică (Văşcăuţi doar 25 000 locuitori), adică de mărimea unui orăşel mijlociu, condus de un primar. La aceasta se adăugau diferenţe mari în ceea ce priveşte infrastructura de comunicaţie, fapt ce limita gradul de accesibilitate în zonele periferice ale unor judeţe. Dacă în mod normal judeţele mai mari ar fi trebuit să corespundă unor zone cu densităţi mari de căi de comunicaţie, care să asigure o circulaţie fluentă, deci o bună administrare, iar acolo unde reţelele feroviare sau rutiere lipseau sau aveau densităţi foarte reduse judeţele trebuiau să fie mai mici, situaţia din teren era inversă: Basarabia care se caracteriza printr-o infrastructură de comunicaţii foarte deficitară avea judeţe foarte mari, în vreme ce în Bucovina, unde reţeaua rutieră şi feroviară era bine dezvoltată, judeţele erau foarte mici (Meruţiu, 1929).

Pe de altă parte, unele judeţe precum Cojocna, Turda-Arieş, Suceava sau Tecuci aveau o formă foarte alungită, ce nu corespundea unei axe majore de circulaţie, fapt ce diminua considerabil eficienţa implemenetării deciziilor administrative în zonele marginale, cu un grad redus de accesibilitate. Unele reşedinţe de judeţ (Râmnicu Vâlcea, Piteşti) erau situate foarte aproape de limita structurilor administrative din care făceau parte, creind în extremităţile opuse reşedinţelor de judeţ, zone rurale nepolarizate sau foarte slab polarizate de acestea, ce gravitau spre reşedinţele judeţelor limitrofe. Configuraţia căilor de comunicaţie amplifica aceste disfuncţionalităţi, astfel că deplasările din arealele marginale judeţelor către reşedinţele acestora deveneau foarte anevoioase.

Sursa: Radu Sageata, Organizarea administrativ teritoriala a Romaniei