Unificarea Italiei

În întreaga epocă modernă Italia a rămas un spaţiu divizat în mai multe state diverse ca suprafaţă, organizare politică şi forţă politico-militară. Sentimentul unităţii naţionale s-a datorat exclusiv reprezentanţilor culturii italiene, sentiment preluat şi accentuat de ascensiunea naţionalismului şi a mişcării Il Risorgimento. După eşecul revoluţiei paşoptiste, lumea italiană a rămas divizată şi fără speranţa că generaţiile epocii vor reuşii soluţionarea marelui deziderat. A fost meritul dinastiei Piemonteze şi a abilului diplomat Camillo Benso di Cavour pentru succesul şi viteza cu care s-a terminat procesul unificării Italiei.

Piemontul a continuat după 1848 să conducă lupta pentru unificare. Prin intermediul ziarului „Risorgimento” Cavour a desfăşurat o intensă activitate ideologică pentru pregătirea şi antrenarea opiniei publice din peninsulă în jurul Casei de Savoia. Totodată, din punct de vedere economic, Piemontul a înregistrat un salt. Înfiinţarea Bancii din Torino, dezvoltarea infrastructurii feroviare, creşterea economică în agricultură, mai ales în timpul ministeriatului lui Cavour, dezvoltarea industriei au permis ţării să joace un rol activ în relaţiile internaţionale europene. Primul succes diplomatic a fost participarea unui corp expediţionar piemontez la Războiul Crimeei. Gestul i-a permis regelui Victor Emanuel al II-lea (1849-1878)să participe în calitate de învingător la Congresul de la Paris iar ţara sa a fost primită în concernul marilor puteri. Prieten cu Napoleon al III-lea, Cavour l-a întâlnit, în secret, în iulie 1858, la Plombieres, punând bazele unei alianţe antiaustriece.

Procesul unificării Italiei a demarat în 1859, când, în urma unei campanii de presă antiaustriacă şi mobilizând armata, Viena a declarat război Piemontului. După două sângeroase bătălii la Magenta şi Solferino (iunie 1859) austriecii s-au retras. Dar factorul decisiv a fost intervenţia Franţei care a ocupat Lombardia şi a cerut Austriei să facă pace. Prin armistiţiul de la Villafranca (iulie 1859), Franţa primea Lombardia dar permitea Austriei să păstreze Veneţia. Ulterior, în noiembrie 1859 s-a semnat Pacea de la Zurich prin care ceda Piemontului Lombardia dar era recompensată cu Savoia şi Nisa. Pacea de la Zurich a atras demisia temporară a lui Cavour, nemulţumit de compromisul cu francezii şi a dat naştere unui sentiment de frustrare şi deziluzie în rândul radicalilor italieni, mai ales a mazziniştilor din care se va ridica figura lui Giuseppe Garibaldi.

Profitând de tulburările sociale din sudul Italiei, Garibaldi a părăsit Piemontul în fruntea „celor 1000 de cămăşi roşii”, a debarcat în Sicilia şi a izbutit o surprinzătoare victorie la Calatafimi (17 mai 1860). El a ridicat întreaga Sicilie împotriva regelui Neapolelui, declarându-se „dictator” al Siciliei şi pregătind unirea cu Piemontul. În septembrie 1860, susţinut de flota engleză, Garibaldi a intrat în Neapole punând capăt regalităţii napolitane. Dar dificultăţile de guvernare a acestui spaţiu şi crizele sociale declanşate de intervenţia l-au forţat să cedeze Neapole regelui Victor Emanuel.

Anii 1860-1861 au fost ai plebiscitelor italiene. După plebiscitul din Neapole şi Sicilia, prin care s-a soluţionat anexarea teritoriilor din sud la Piemont au urmat plebiscitele din Toscana, Modena, Parma, Romagna, Emilia. Rezultatul a fost anexarea acestora la Piemont şi proclamarea, la 1861, a regatului Italiei, condus de Victor Emanuel de Savoia, cu capitala mutată de la Torino la Florenţa. Regatul Italiei, recunoscut de marile puteri, era un stat dominat de vechiul Piemont care a introdus propria legislaţie favorizând nordul provinciilor din sud. Dar moartea lui Cavour la 1861 şi eşecurile lui Garibaldi de a ocupa Roma din 1862 şi 1864 au reprezentat  lovituri grele pentru Il Risorgimento.

Şansa Italiei a fost declanşarea conflictului austro-prusac din 1866. Aliată în secret cu Prusia, Italia a intrat în război nepregătită şi a suferit două dezastre la Custozza şi Insula Lissa (iunie 1866). Spre norocul italienilor, înfrângerea Austriei la Sadova, în iulie acelaşi an şi intervenţia diplomatică a Franţei a adus Italia în tabăra învingătorilor. Pentru serviciile interesate ale francezilor, Austria le-a predat Veneţia. Restituirea acesteia Italiei avea menirea de a repara prestigiul Casei de Savoia, afectat de rezultatele militare din război, nou motiv de dezamăgire pentru naţionaliştii italieni.

Singurul teritoriu care lipsea Italiei era chiar capitala, Roma, apărată de un corp expediţionar francez încă de la 1849. Eşecul lui Garibaldi de a ocupa „Cetatea eternă”, la 1867 a reprezentat sfârşitul politic al revoluţionarului italian. Dezamăgit de pierderea Nisei, localitatea sa natală, de eşecul proiectului republican, al cărui adept a fost dar şi de propriile neputinţe Garibaldi s-a retras din viaţa politică dar a rămas pentru posteritate un model clasic al revoluţionarului din veacul al XIX-lea.

Din nou, soarta a surâs Italiei, când la 1870, Franţa era zdrobită de germani şi şi-a retras trupele din Roma. Regele Victor Emanuel a intervenit în septembrie 1870 şi a ocupat Roma, papa Pius al IX-lea retrăgându-se în cartierul Vatican. În ianuarie 1871 Roma a fost proclamată capitala a Italiei. Declarându-se „prizonier” papa a primit în 1871 din partea regelui „legea garanţiilor” prin care i se recunoştea Vaticanul şi o imensă sumă de bani. Majoritatea istoricilor consideră anul 1871 ca final al Il Risorgimento-ului  italian dat o serie de teritorii ca Trieste, Tirol, Trentino, Nisa, Corsica sau chiar Malta au dat naştere unui nou concept „Italia irredenta” (nerăscumpărată) şi a reprezentat un permanent factor de tensiune internaţională. 

Sursa: Radu Florian Bruja, Curs istorie moderna universala