Rusia in timpul tarului Nicolae I ( 1825-1855)

Moartea neaşteptată a lui Alexandru I în noiembrie 1825, fără urmaşi, a provocat o criză dinastică în Rusia. În condiţiile în care succesorul legitim, ducele Constantin renunţase la dreptul de succesiune,  fratele mai mic Nicolae a fost adus pe tron. Cu acest prilej, ofiţerii Nikita Muraviev şi Piotr Pestel, au încercat să ridice la luptă regimentele din Petersburg, în ziua depunerii jurământului faşă de ţar, la 14 decembrie 1825. Sub presiunea regimentelor masate în Piaţa Senatului, Nicolae trebuia să accepte un „Manifest către poporul rus”, prin care îi erau limitate prerogativele. Ţarul a primit repede sprijinul Senatului şi a regimentelor de artilerie care au suprimat uşor revolta iar răsculaţii au fost condamnaţi la moarte sau la exil în Siberia. Revolta decembriştilor. Cum a rămas cunoscută a rămas un episod controversat în istoriografie. Lovitură de stat tradiţională a aristocraţiei ruse sau mişcare revoluţionară de înlăturare a autocraţiei, revolta decembriştilor a impus pe tron pe cel mai reacţionar ţar al veacului, Nicolae I (1825-1855).

Ţarul s-a înconjurat de consilieri competenţi, neruşi ca Pavel Kiselev, Carl Nesselrode, generalul Benkendorf sau Kankrin, cu ajutorul cărora a condus în mod reacţionar. A creat o Cancelarie imperială formată din cinci secţiuni care se supravegheau reciproc. Prima era cancelaria personală a ţarului, cea de a doua supra veghea sistemul juridic, a patra se ocupa cu supravegherea învăţământului, a cincia cu controlul administraţiei locale. Ce mai autoritară era secţiunea a treia, „inchiziţia înarmată sau masoneria poliţistă”, cum o numea Alexandr Herzen, era poliţia politică şi le controla pe celelalte. Sub lozinca, devenită doctrină imperială „ortodoxie, autocraţie, naţionalitate”, Nicolae I înţelegea să adune întreaga societate în jurul tronului. Orice manifestare de gândire liberală era îngrădită, cenzorii oficiali suprimând orice curent liber, inclusiv presa, literatura şi manualele şcolare. Au fost oprimate societăţile secrete, cea mai cunoscută fiind Cercul Petraşevschi, arestat în 1848.

Cu toate acestea, ideile progresiste care circulau în epocă nu au putut fi reprimate. Cenzura a scăpat un articol al unui necunoscut Piotr Ceaadaev, „Scrisoare filosofică din Necropolis”. Deşi nu ataca ideile oficiale, articolul a deschis o mare dezbatere în societatea rusă asupra căilor de urmat de către aceasta. Au apărut două curente: slavofilii şi occidentaliştii care au reprezentat naşterea intelighenţiei revoluţionare ruse de mai târziu. Frământările sociale ale ţăranilor sau a diferitelor naţionalităţi au culminat cu revolta polonezilor din 1830 care a dezvăluit slăbiciunile sistemului, deşi a fost reprimată extrem de dur.

Ţarul Alexandru I a fost principalul adversar al împăratului Napoleon pe care l-a învins în 1812 şi l-a forţat să abdice la 1814. Tot el a fost unul din beneficiarii sistemului de pace impus de Congresul de la Viena. Creator al Sfintei Alianţe, Alexandru s-a aflat în ultimii ani de domniei în fruntea sistemului conservator care a dominat Europa în prima jumătate a veacului al XIX-lea.

         Nicolae I i-a continuat politica propunând la 1826 un cod internaţional pentru abordarea problemelor europene. Tot el a semnat  Protocolul de la Petersburg, cu Anglia, din 1826, angajându-se să obţină autonomia internă a Greciei şi a trimis Turciei o notă prin care cerea păstrarea cu stricteţe a tratatelor bilaterale ruso-turce. Sfătuită de Austria şi Anglia să cedeze, Poarta otomană a semnat Convenţia de la Akkerman din octombrie 1826. Convenţia îi impunea să respecte privilegiile acordate Principatelor Române şi Serbiei, asigurând libertatea comerţului şi navigaţiei prin Imperiul Otoman, sporind influenţa Rusiei în Balcani. Turcia a refuzat mediaţia concernului european la 1827 când problema greacă devenise acută, şi a rupt negocierile diplomatice. Flota europeană a scufundat-o pe cea turco-egipteană la Navarino în septembrie 1827, iar Turcia a declarat război Imperiului rus.

În 1827 Rusia a dus un război şi la Asia unde a ocupat hanatele Erevan şi Nahicevan, sporindu-şi influenţa în Marea Caspică. În 1828-1829 s-a desfăşurat războiul ruso-turc, câştigat de armatele generalilor ruşi Diebici şi Paşkievici. Rusia a impus Porţii Tratatul de la Adrianopole (septembrie 1829), compus din trei documente prin care îşi sporea influenţa în Principatele Române şi îşi mărea teritoriul în Caucaz şi la graniţa Iranului. În 1830, prin Convenţia de la Londra, Rusia recunoştea independenţa Greciei sub dinastia germană de Bavaria.

Influenţa rusă în Balcani a crescut considerabil în 1833, când a semnat Tratatul de la Unkiar-Iskelessi, care obliga Poarta să închidă strâmtorile oricărui vas militar străin, asigurându-i controlul în Marea Neagră. Intrând în conflict cu Anglia şi Franţa, Rusia a dat înapoi în 1840-1841 când o serie de tratate au obligat-o să recunoască dreptul flotelor acestor state de a circula liber în Bosfor şi Dardanele. În încercarea de a-şi lua revanşa ţarul Nicolae I a declanşat Războiul Crimeii la 1853, act cu consecinţe incalculabile.

Sub pretextul protecţiei creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, Rusia a făcut presiuni la Istanbul. Sultanul Abdul Medjid, susţinut de coaliţia anglo-franceză a refuzat iar armata rusă a ocupat Principatele în iunie 1853. Deşi prost echipată şi incompetent condusă, armata rusă a administrat Turciei o înfrângere la Sinope. Aliaţii Porţii, Anglia şi Franţa, având şi susţinerea Austriei au declarat război Rusiei în martie 1854 şi au forţat-o să se retragă din Balcani. Conflictul militar s-a concentrat pe fronturile din Transcaucazia şi, în principal, Crimeea. Bătălia Sevastopolului din 1854 a fost câştigată de Rusia, dar cu grele pierderi. În 1855 aliaţii au reluat iniţiativa şi au reuşit cucerirea portului Sevastopol care echivala cu pierderea războiului. În cadrul Congresului de pace de la Paris (martie 1856), Rusia era obligată să retrocedeze sudul Basarabiei, Moldovei, să nu mai deţină flotă militară în Marea Neagră şi pe Dunăre, să desfiinţeze arsenalele şi să demanteleze fortificaţiile din zonă. Congresul a reglementat navigaţia pe Dunăre, prin constituirea Comisiei Europene a Dunării, cu rost economic dar şi politic.

Politica externă a Rusiei era deturnată din Europa pentru câteva decenii, războiul schimbând raportul de forţe de pe continent. Moartea lui Nicolae I l-a lăsat pe succesorul său, cu o Rusie umilită dar şi înapoiată faţă de contracandidatele ei continentale.

Sursa: Radu Florian Bruja, Curs istorie moderna universala