Politica internă și externă a Franței în timpul Imperiului Napoleonian (1804–1814)

Politica internă a Franței în perioada Imperiului a continuat direcțiile stabilite în timpul Consulatului. Napoleon Bonaparte și-a consolidat treptat puterea, transformând instituțiile statului în instrumente ale autorității sale personale.

🏛️ Centralizarea puterii și autoritarismul napoleonian

După 1802, Legislatura a devenit o instituție pur decorativă, iar Tribunatul a fost desființat în 1808. Numărul senatorilor a crescut la 120, toți fiind numiți de împărat după proclamarea Imperiului în 1804.

Napoleon a încercat să impună principiul ereditar în statele aflate sub controlul său. Căsătoria cu Maria Luiza de Habsburg (1810) a consolidat această ambiție dinastică, iar nașterea fiului său, Napoleon al II‑lea, supranumit „împăratul Romei”, a oferit o aparență de continuitate monarhică.

Cenzură și cultul personalității

Regimul napoleonian a restrâns libertățile de exprimare și de acțiune. Printr-un sistem riguros de cenzură, propagandă și control cultural, pictorii și scriitorii Curții au contribuit la construirea unui cult al personalității. Ziua de naștere a împăratului, 16 august, a fost chiar introdusă în calendarul catolic ca „Sfântul Napoleon”.

⚔️ Armata și geniul militar – pilonii puterii napoleoniene

Napoleon s-a sprijinit pe două atuuri fundamentale:

1. Armata

• extrem de numeroasă,

• loială datorită recompenselor, avansărilor și prestigiului militar,

• fidelă generalului care îi garantase atâtea victorii.

2. Geniul militar

Deși contestat de unii contemporani, Napoleon avea:

• un simț excepțional al terenului,

• capacitatea de a anticipa mișcările adversarului,

• un dinamism care i-a permis să conducă o politică externă fără precedent în istoria Franței.

🌍 Politica externă: ascensiunea și apogeul Imperiului

Răspunsul la blocada engleză și primele victorii

În replică la blocada navală britanică, Napoleon a ocupat Hanovra, provocând formarea unei coaliții anglo‑austro‑ruso‑suedeze.

• Trafalgar (21 octombrie 1805) – flota engleză zdrobește marina franceză, eliminând riscul unei invazii a Angliei.

• Ulm (octombrie 1805) și Austerlitz (2 decembrie 1805) – Napoleon obține victorii decisive.

• Pacea de la Pressburg (26 decembrie 1805) consfințește dominația franceză pe continent.

Campania împotriva Prusiei și Rusiei

Defecțiunea Prusiei, aliată cu Rusia, a dus la o campanie fulgerătoare:

• Jena și Auerstädt (octombrie 1806) – înfrângerea totală a Prusiei;

• ocuparea Berlinului;

• Blocada Continentală (21 noiembrie 1806) – încercarea de a izola economic Anglia;

• Eylau (februarie 1807) și Friedland (iulie 1807) – rușii cer pace.

Tratatul de la Tilsit (iulie 1807)

Napoleon și țarul Alexandru I își împart influența asupra Europei:

• Rusia primește dreptul de a ocupa Finlanda;

• Prusia este umilită și pierde statutul de mare putere;

• Sfântul Imperiu Roman este desființat.

🇪🇸 Peninsula Iberică și începutul declinului

Eșecul lui Talleyrand de a-l convinge pe Napoleon să încheie pace cu Anglia a dus la o nouă escaladare. Când Portugalia a trecut de partea Angliei, Napoleon a invadat Peninsula Iberică (1808).

Deși armatele spaniole au fost învinse rapid, populația civilă a declanșat un război de gherilă devastator, care a consumat resurse militare franceze până la căderea Imperiului.

Alianța franco‑rusă și campania din Austria

La Erfurt (septembrie 1808), Napoleon obține prelungirea alianței cu Rusia.

În 1809, învinge Austria la Wagram (6–7 iulie).

Pacea de la Schönbrunn (octombrie 1809) impune noi pierderi teritoriale Austriei, dar marchează ultimul mare succes al lui Napoleon.

🗺️ Apogeul Imperiului: reorganizare și expansiune

La apogeu, Imperiul francez cuprindea:

• Franța în granițele naturale (Rin, Alpi, Pirinei),

• teritorii anexate: Piemont, Parma, Toscana, Statele Papale, Illiria, Olanda (din 1810).

Acestea au fost reorganizate după modelul administrativ francez, primind legislația și instituțiile pariziene.

În jurul Franței, Napoleon a creat un sistem de state-tampon, conduse de membri ai familiei Bonaparte sau de generali fideli:

• Elveția,

• Spania,

• Neapole,

• Confederația Rinului,

• Marele Ducat al Varșoviei,

• Olanda (până în 1810).

❄️ Ruptura cu Rusia și catastrofa din 1812

Între 1810 și 1812, relațiile franco‑ruse s-au deteriorat din cauza nerespectării Blocadei Continentale de către țar. Napoleon a decis să lovească Rusia pentru a forța supunerea Angliei.

Campania din Rusia (1812)

• alianță cu Austria și Prusia;

• Borodino (septembrie 1812) – bătălie sângeroasă, fără rezultat decisiv;

• intrarea în Moscova, abandonată de ruși;

• refuzul țarului Alexandru I de a negocia;

• retragerea catastrofală din cauza iernii și a atacurilor rusești (Berezina).

Prăbușirea Imperiului

Dezastrul din Rusia nu a pus imediat capăt ambițiilor napoleoniene. Împăratul a format o nouă armată și a luptat în:

• Bătălia Națiunilor (Leipzig, octombrie 1813) – înfrângere decisivă.

Coaliția europeană a invadat Franța:

• decembrie 1813 – intrarea trupelor aliate;

• martie 1814 – ocuparea Parisului.

Napoleon a fost forțat să abdice și s-a retras în insula Elba.

Dar epopeea napoleoniană nu se încheia aici.

Sursa: Radu Florian Bruja, Curs istorie moderna universala