Primul Imperiu Francez ( 1804 - 1814)

Politica internă franceză în vremea Imperiului a continuat-o pe cea a Consulatului. Napoleon şi-a întărit puterea. Legislatura a devenit după 1802 o adunare decorativă iar Tribunatul a fost desfiinţat în 1808; senatorii, a căror număr a crescut la 120 erau numiţi de împărat după 1804. Principiul ereditar pe care a încercat să-l impună în statele cucerite în favoarea familiei sale a fost satisfăcut prin căsătoria sa cu Maria Luiza de Habsburg în 1810 care i-a dăruit un moştenitor, cunoscut cu numele de Napoleon al II-lea, împăratul Romei. Restrângerea libertăţilor de exprimare şi acţiune a devenit un element definitoriu al guvernării autocratice a lui Napoleon. Prin cenzură şi propaganda la care pictorii şi scriitorii Curţii şi-au adus aportul s-a creat un cult al personalităţii, culminând cu sărbătorirea zilei de naştere, 16 august, celebrată în calendarul catolic ca ziua Sfântului Napoleon.

Împăratul s-a bazat pe două atuuri: armata şi geniul său. Armata, extrem de numeroasă, era loială, prin cointeresare sau prin fidelitatea faţă de generalul victorios. Geniul său, de altfel contestat, se baza pe simţul extraordinar al terenului şi pe capacitatea de a presimţi logica adversarului. Cu un dinamism imperios, Napoleon s-a angajat într-o politică externă fără precedent în istoria Franţei. Drept răspuns la blocada navală engleză, Napoleon a ocupat Hanovra. Anglia a coalizat Austria, Rusia şi Suedia împotriva Franţei. La 21 octombrie 1805, flota engleză a obţinut victoria de la Trafalgar înlăturând spectrul invaziei franceze în insulă. Dar Napoleon a obţinut victoriile de la Ulm (octombrie 1805) şi Austerlitz (2 decembrie 1805) – cea mai vestită victorie a sa – dominând prin pacea de la Pressburg (26 decembrie 1805) soarta continentului. Defecţiunea politicii Prusiei care s-a aliat cu Rusia i-a prilejuit lui Napoleon o fulgerătoare campanie culminând cu victoriile de la Jena şi Auerstadt (octombrie 1806) şi ocuparea Berlinului. La 21 noiembrie 1806 Napoleon a instituit Blocada Continentală împotriva Angliei, prin care ţările europene erau constrânse să sisteze relaţiile cu Anglia şi coloniile acesteia. Războiul cu Prusia şi Rusia a continuat şi în 1807 cu bătăliile de la Eylau (februarie) şi Friedland (iulie) când ruşii au fost nevoiţi să ceară pace. Prin Tratatul de la Tilsit (iulie 1807) Napoleon şi ţarul Alexandru I îşi împărţeau continentul. Rusia era scoasă din Polonia dar primea dreptul de a ocupa Finlanda. Tratatul cu Prusia, semnat tot la Tilsit ceda Franţei influenţa în lumea germană, Sfântul Imperiu era desfiinţat şi scotea Prusia din rândul marilor puteri.

Eşecul lui Talleyrand de a-l convinge pe împărat să încheie pace şi cu Anglia a însemnat un moment de cotitură în istoria imperiului. Trecerea Portugaliei de partea Angliei i-a permis lui Napoleon să invadeze Peninsula Iberică, în 1808. Deşi armatele spaniole au fost învinse uşor, populaţia civilă s-a revoltat împotriva armatelor de ocupaţie declanşând un sângeros război de guerilă. Conflictul avea să dureze până la căderea lui Napoleon şi l-a obligat să ţină în Spania importante unităţi militare. In septembrie 1808, Napoleon s-a întâlnit cu Alexandru I la Erfurt, obţinând prelungirea alianţei franco-ruse. Alianţa i-a permis să atace din nou Austria pe care a învins-o la Wagram (6-7 iulie 1809). Pacea de la Schonnbrun (octombrie 1809) a impus Austriei sacrificii teritoriale în Adriatica şi Polonia dar a consemnat ultimul succes al împăratului francez. La maximul apogeu, Imperiul francez reprezenta propriu-zis Franţa cu graniţele ei naturale impuse pe Rin, Alpi şi Pirinei şi o serie de teritorii anexate, conduse de la Paris în Piemont, Parma, Toscana, Statele Papale, Illiria şi din 1810 Olanda. Acestea au fost reorganizate administrativ după modelul francez şi au primit legislaţia şi instituţiile franceze. Alte state tampon, conduse de rude din familia Bonaparte sau a unor generali ai săi, formau un coridor ce proteja frontierele franceze; între ele Elveţia, Spania, Neapole, Confederaţia Rinului şi Marele Ducat al Varşoviei, şi până în 1810 Olanda.

Pe parcursul anilor 1810-1812 raporturile franco-ruse s-au deteriorat datorită nerespectării de către ţar a Blocadei Continentale. Pentru a îngenunchia Anglia, Napoleon a considerat că trebuie să lovească decisiv în Rusia. Astfel, în 1812, aliat cu Austria şi Prusia, împăratul a invadat Rusia. După Bătălia de la Borodino (septembrie 1812), Napoleon a intrat în Moscova, neapărată de armatele ruseşti. Profitând de indecizia lui Napoleon dar mai ales de venirea iernii, ţarul aflat la Sankt Petersburg a refuzat să negocieze cu francezii. În condiţii vitrege armata franceză s-a retras în noiembrie suferind atât de frig cât şi de atacurile armatei ruseşti, cum a fost Bătălia de la traversarea Berezinei. Dezastrul din Rusia nu a pus capăt imperiului napoleonian. Împăratul a reuşit să strângă o nouă armată cu care a dat în „Bătălia Naţiunilor”, de la Leipzig, în octombrie 1813. Coaliţia europeană a obţinut victoria şi a invadat Franţa în decembrie 1813, intrând în martie în Paris. Napoleon a fost obligat să abdice şi să se retragă în insula Elba. Însă epopeea napoleoniană nu s-a încheiat aici.

Sursa: Radu Florian Bruja, Curs istorie moderna universala