Razboiul de independenta american (1776-1778)

Caracterul complex al realităţilor social politice, economice şi confesionale manifestat atât în interior cât şi raporturile lor cu lumea exterioară a conferit luptei de eliberare atributul unei revoluţii, a unui război  de independenţă şi a unui război civil. Anticipat de ciocniri violente de mai mică amploare între colonişti şi trupele engleze, între patrioţi şi loialişti, în Kentucky, în Tennesee, în Carolina, începutul războiului a fost marcat de încercările noului guvernator al coloniei Massachusetts, generalul Gates, de a captura arsenalul coloniştilor de la Concorde, aflat lângă Boston. Voluntarii au atacat trupele engleze care în luptele de la Lexington şi Concorde (aprilie 1775) au fost nevoite să se retragă. O încercare de reluare a ofensivei engleze de la Bunker Hill în vara aceluiaşi an a eşuat, răstimp în care agitaţiile antiengleze s-au intensificat.

La 10 mai 1775 şi-a deschis lucrările la Philadelphia al doilea Congres al coloniilor care, asumându-şi rolul de organism politic central a luat câteva măsuri importante între care a dispus organizarea unei armate regulate comune sub comanda lui George Washington (originar din Virginia şi devenit adversar ireconciliabil al Angliei care avea spă devină părintele întemeietor al S.U.A.). El a reorganizat întreaga campanie împotriva Angliei. În Congres existau voci care nu agreau ideea independenţei, implicit a revoluţiei. Din iniţiativa acestora a fost trimisă la Londra – Petiţia ramurii de măslin – fără efectul scontat că metropola a decis blocada masivă a litoralului american şi suplimentarea efectivelor militare din colonii la 35.000 de oameni.

Primii ani ai războiului au fost dificili pentru colonişti concomitent forţelor revoluţionare a se lupta cu doi adversari: cel extern aflat sub comanda generalului Howe şi care a obţinut între 1776-1777 câteva victorii importante soldate cu ocuparea temporară a New Yorkului şi Philadelphiei. Pe de altă parte, adversarul intern era alcătuit din circa 50.000 de loialişti împotriva cărora au acţionat trupele de partizani. Abia în a doua parte a anului 1777, armata americană, susţinută puternic de gărzi cetăţeneşti a repurtat victoria de la Saratoga (octombrie 1777) care a schimbat decisiv balanţa de forţe în favoarea coloniştilor. Un important rol în conturarea victoriei finale a revenit tinerei flote americane ale cărei acţiuni de piraterie au măcinat forţele navale britanice, lipsindu-le de temuta lor experienţă.

Între timp coloniile se organizează ca republici independente prezidate de guvernul revoluţionar şi adoptându-şi propriile constituţii. După Saratoga, Congresul continental a adoptat proiectul de confederaţie prin Actul constituţional numit „Articolele Confederaţiei”. Potrivit acestui act, S.U.A. alcătuiau o confederaţie de state cu deplină independenţă în treburile interne, guvernul central avea atribuţii mărginite doar de chestiunile de politică externă, drept de a declara război, de a încheia tratate internaţionale, de a bate monedă şi de a trata cu indienii. Hotărârile acestuia au valoarea unor recomandări a căror înfăptuire depindea de voinţa fiecărui stat confederat. Fără îndoială, „Articolele Confederaţiei”, promovând compromisul au eludat problema socială chiar dacă încercările de reformă socială fragmentară au fost făcute. Au fost confiscate pământurile loialiştilor şi au fost repartizate în loturi mici soldaţilor din armata americană. Prin diminuarea censului electoral a fost extins dreptul de vot la categorii sociale mai largi. Proclamarea libertăţilor democratice şi subordonarea puterii executive celei legislative, în fiecare stat confederat au contribuit la unificarea vieţii de stat şi la consolidarea autorităţii centrale. Împrejurările internaţionale favorabile luptei americanilor au fost exploatate cu dibăcie de noile autorităţi federale. Un comitet al Congresului, devenit în aprilie 1777, Comitete pentru Afacerile Străine, a iniţiat negocieri cu rivalii europeni ai Angliei, şi în primul rând cu Franţa, ce urmărea recâştigarea teritoriilor pierdute după Războiul de şapte ani. La început sprijinul francez a constat în armament, bani, furnituri şi voluntari, iar după victoria de la Saratoga, Franţa, prin ministru de externe a încheiat în februarie 1778 cu emisarul american la Paris, Benjamin Franklin, două tratate, unul comercial şi altul militar, împotriva Angliei.

În 1778, ajutorul francez debarcă pe pământ american iar flota lui Ludovic al XVI-lea a obţinut importanta victorie de la Cheasepeak. Exemplul Franţei, întărit de participarea voluntarilor de partea coloniştilor a fost urmată sucesiv de Spania, Olanda, Rusia, Austria, Portugalia şi Prusia. În pofida ajutoarelor primite, în august 1780 generalul american Gates a suferit o severă înfrângere la Camden. Ajutaţi de partizani şi voluntari, care au obţinut victoria împotriva loialiştilor de la King’s Mountain, americanii şi-au reorganizat efectivele şi la Yorktown, în octombrie 1781 i-au obligat pe englezi să capituleze.

Contrar angajamentului din Tratatul cu Franţa, S.U.A. au negociat o pace separată cu Anglia ce s-a încheiat la Versailles, în 1783. Potrivit păcii, metropola recunoştea independenţa Statelor Unite ale Americii, cedându-le teritoriul dintre Aleghany şi litoral, recunoscând graniţa de nord cu Canada şi cea de sud, în Florida. Navigaţia pe fluviile de graniţă era liberă. Congresul american se obliga să recomande celor 13 state să achite comercianţilor englezi datoriile contractate înainte de război şi să-i trateze pe loialişti „cu dreptate şi generozitate”. Însemnate retrocedări de teritorii erau făcute în favoarea Spaniei şi Franţei din partea Angliei care pierdea un uriaş debuşeu şi un teritoriu vast, bogat în materii prime.

Sursa: Radu Florian Bruja, Curs istorie moderna universala