Primul ţarat bulgar (681/802-1018)

 În urma unei lupte îndelungate împotriva Imperiului bizantin, spre mijlocul secolului al VII-lea, slavii au populat o mare parte a Peninsulei Balcanice şi o serie de regiuni învecinate din nord-vestul ei. Formarea primelor state slave de sud s-a produs în condiţiile luptei continue împotriva Bizanţului, autoritatea care stăpânise teritoriile pe care s-au aşezat triburile slave.

Dintre toate statele slavilor de sud din perioada Evului Mediu timpuriu, statul bulgar a atins cea mai mare dezvoltare economică şi politică, iar la baza lui a stat Uniunea celor şapte triburi slave din Moesia Inferior. În istoria formării statului bulgar un rol bine determinat l-a avut tribul türk al bulgarilor, care împins de avari s-a apropiat în secolul al VII-lea de triburile de slavi din sudul Dunării şi au ocupat partea de nord a Sciţiei Mici, sub conducerea lui Asparuh. Aceşti protobulgari vor devenii aliaţii cei mai importanţi ai slavilor în campaniile lor îndreptate împotriva Bizanţului. Din contactul acestor populaţii a rezultat un nou popor în Europa sud-estică, slavii însuşindu-şi de la protobulgari doar denumirile tribale, fenomen ce a avut loc în cursul secolelor VII-VIII.

În urma incursiunii din 681, prin care bulgaro-slavii au ajuns până în Tracia, aceştia au obţinut independenţa faţă de Bizanţ, care s-a obligat să le plătească subsidii. Capitala acestui stat slavo-bulgar a fost stabilită la Pliska; el îngloba în graniţele lui trei etnii: populaţia romanizată, slavii şi protobulgarii. Apariţia slavilor la sud de Dunăre şi crearea ţaratului bulgar prin simbioza dintre slavi şi bulgarii de neam türcic a dus la asimilarea romanităţii orientale ca parte componentă la etnogeneza diferitelor popoare din Balcani. În noua configuraţie etnică a Balcanilor s-au mai păstrat oaze de romanitate care au contribuit la persitenţa unor comunităţi pe care astăzi le numim macedo-române, aromâne, istro-române şi meglo-române. Aceste comunităţi au apărut sub denumirea de vlahi în documentele medievale apusene şi bizantine.

În cursul secolelor IX-X a avut loc slavizarea triburilor protobulgare şi a început o nouă etapă istorică sub hanul Boris (852-889), care transformă Bulgaria într-un regat creştin, iar urmaşul lui, Simion (889-927), va fi primul care va purta titlul de ţar, stabilind capitala la Plisca. Adoptarea creştinismului a avut importante consecinţe în desăvârşirea etnogenezei, consolidarea organizării de stat, viaţa spirituală purtând o tot mai pronunţată pecete bizantino-ortodoxă. În timpul ţarului Simion, în anul 924, se încheie o pace între Imperiul Bizantin şi ţaratul Bulgar, pace în urma căreia Bulgaria obliga imperiul la plata unor subsidii.

          Cu domnia ţarului Petru (927-969) începe decăderea puterii bulgarilor, proces ce va fi terminat, în 1018, odată cu victoria pe care o reportează Vasile II (976-1025), ce se va numi după acest moment Bulgaroctonul. În urma acestei victorii, împăratul dispune organizarea a două theme - Paristrion şi Bulgaria -, care să cuprindă teritoriul Dobrogei, în mare parte cel al fostei provincii Scithia Major; cu aceeaşi ocazie este desfiinţată şi patriarhia independentă a Bulgariei şi, până în 1185 la răscoala fraţilor Petru şi Asan, statul bulgar şi-a încetat existenţa.

În contextul acestor lupte pentru reimpunerea autorităţii imperiale byzantine pe linia Dunării un rol important l-a avut principele Sviatoslav al Kievului, care a ocupat pentru o perioadă aproape tot teritroiul ţaratului bulgar, ameninţând chiar Constantinopolul. Aristocraţia bulgară a preferat să se alieze cu biznatinii susţinând campaniile militare a lui Nicephoros Phocas şi ale lui Tzimiskes împotriva lui Sviatoslav şi deşi în aparenţă au ales tabăra câştigătoare – ruşii kieveni fiind învinşi în 97 – tocmai această alianţă va duce la catastrofa din anul 1018: desfiinţarea ţaratului bulgar şi reintegrarea teritoriului acestuia în cadru Imperiului bizantin.

 Sursa: Zeno Karl Pinter, Ioan Marian Tiplic, Europa si Orientul Apropiat in Evul Mediu