Prima cruciada (1095-1099)

În a doua jumătate a secolului al XI-lea papa Grigore VII a adresat Europei creştine un vibrant apel la cruciadă, apel care nu s-a bucurat de nici o atenţie în condiţiile în care însuşi papa avea probleme mai importante, fiind în plin conflict cu împăratul german Henric IV, conflict generat de ceea ce în istoriografie poartă numele de lupta pentru investitură. După exemplul lui Grigore, urmaşul său Victor III, militează şi el pentru un râzboi sfânt antimusulman, reuşind ca să capaciteze Pisa şi Genova să atace coastele Africii de Nord.

Unul din promotorii elanului colectiv a fost Petre Eremitul, care printr-o activitate de predicare a necesităţii organizării unei cruciade a exaltat sentimentele religioase şi aşa exacerbate ale populaţiei, obţinând un uriaş număr de susţinători. Foarte mulţi s-au înrolat şi datorită faptului că papalitatea a declarat că iartă acelora ce se vor înrola toate păcatele. Dar succesul papei a avut şi altă cauză. Chemarea la luptă a căzut într-o perioadă în care Europa era capabilă şi dispusă să organizeze asemenea expediţii, într-o vreme în care feudalii francezi sau germani, stăpâniţi de dorinţa de a jefui, nu aşteptau decât o ocazie oarecare.

Cruciada întâi s-a desfăşurat în două etape:

 1. cruciada sărăcimii

 2. cruciada feudalilor.

Cruciada sărăcimii. Prima a început să fie organizată după încheierea conciliului, iniţiatorul ei fiind Petru Eremitul, care a reuşit să strângă o "armată" de cca. 15.000 de oameni, după o serie de predici ţinute în Italia, Franţa şi Germania. Această grupare a lăsat o impresie deplorabilă locuitorilor oraşului Colonia/Köln, când, la 12 aprilie 1096, au traversat acest oraş.

În paralel cu Petru Eremitul, în Ungaria un cavaler sărac, Gautier, desfăşura o activitate identică şi având un avans faţă de primul ajunge sub zidurile Constantinopolului la 20 iulie 1096. Împăratul Alexios I Comnenul le permite să-şi aşeze tabăra în afara zidurilor, asigurându-le şi hrana necesară. În acest timp Petru Eremitul porneşte şi el spre Constantinopol şi trecând prin Ungaria, unde are loc un conflict cu oastea maghiară, ajunge sub zidurile Belgradului, pe care îl atacă şi îl jefuiesc. Acelaţi lucru se petrece şi cu oraşul Niş, dar cu această ocazie oastea cruciaţilor este pedepsită şi astfel împuţinată aceasta ajunge la Sofia, unde va staţiona trei zile.

La 1 august 1096 ajunge la Constantinopol, unde Alexios I îi sfătuieşte să nu treacă Bosforul până la sosirea grosului oastei creştine, obligându-se să le asigure staţionarea cu condiţia să nu treacă la fapte reprobabile, dar cruciaţii nu

respectă înţelegerea şi trec la jefuirea ţinutului din vecinătatea capitalei Bizanţului. În faţa acestei situaţii Alexios I renunţă la ideea de a-i mai găzdui şi le pune la dispoziţie corăbii pentru traversare, pe care cruciaţii o încep la 7 august 1096. După debarcarea pe teren asiatic cruciaţii au trecut la jefuirea posesiunilor bizantine după care au atacat frontiera turcilor selgiucizi, atac în urma căruia din toată armata cruciată au mai rămas în viaţă doar cca. 3.000 de oameni.

Alte armate ale sărăcimii au avut parte de o soartă şi mai puţin glorioasă, fiind mare parte oprite în Cehia şi Ungaria: armata lui Volkmar a trecut la masacrarea evreilor din Cehia după care a trecut la atacarea teritoriului maghiar, fiind dispersată de armata regală.

O altă oaste cruciată a fost atacată şi distrusă de Coloman ca urmare a actelor de vandalism efectuate pe teritoriul regatului maghiar şi o ultimă grupare comandată de contele Leisingen a atacat oraşele renane. Astfel, începută într-o atmosferă de entuziasm, cruciada sărăcimii a sfârşit lamentabil.

Cruciada feudalilor. Cavalerii primei cruciade feudale s-au grupat în patru armate, care pornind din puncte diferite ale Europei în cursul anului 1096, au hotărât să se întâlnească la Constantinopol. Prima armată era condusă de Godefroi de Bouillon, cea de a doua armată, alcătuită exclusiv din normanzi, era condusă de Bohemund de Tarent, a treia era alcătuită de feudali din sudul Franţei, condusă de Raymond IV de Saint-Gilles şi ultima curprinzând feudali din nordul Franţei, era condusă de Robert Courtheuse, fiul lui Wilhelm Cuceritorul.

Prima armată a urmat în mare drumul cruciadei sărăcimii, adică a străbătut Germania şi Ungaria. Pentru traversarea Ungariei Godefroi de Bouillon a luat măsuri severe pentru a se păstra disciplina în rândul armatei sale şi pentru a prevenii acte de vandalism.

Cea de a doua armată a debarcat mai întâi la Avlona, pe coasta Albaniei, de unde şi-a continuat drumul spre Constantinopol. Cruciaţii provensali au traversat Italia de nord, Croaţia, Dalmaţia, Macedonia îndreptându-se şi ei spre capitala Imperiului bizantin. Cea de a patra armată a străbătut prima parte a drumului pe uscat şi apoi s-aîmbarcat la Brindisi pe nave pentru a se debarca la Durazzo, de unde va străbate drumul până la Constantinopol pe uscat.

În general cele patru armate au avut relaţii amicale cu autorităţile imperial bizantine la început, dar au apărut disensiuni ulterioare cu privire la pretenţiile

Bizanţului asupra fostelor sale teritorii asiatice. Bizanţul înţelegând că cruciaţii vor elibera teritoriile sfinte pentru a le reda stăpânirii sale, pe când cruciaţii considerau că acele teritorii erau acum res nullius şi deci intrau în stăpânirea celui care le cucerea.

Alexis I a încercat să obţină pe cale diplomatică rezolvarea acestui diferend, tratând cu Godefroi de Bouillon, cât timp celelalte trei armate cruciate nu ajunseseră sub zidurile Constantinopolului, dar nu a reuşit în tentativa sa.

Ca urmare a eşecului tratativelor Alexios I ia hotărârea să-i atace pe cruciaţi, ce îşi aveau tabăra la Pera, reuşind să-i blocheze pentru scurt timp. Cruciaţii au reuşit în cele din urmă să scape din cleştele în care au fost prinşi şi au trecut la atacarea marelui zid ce înconjura Constantinopolul, dar sub meterezele acestui zid acţiunea lor a eşuat.

      Incidentul ce s-a petrecut în aprilie 1097 a avut drept consecinţă sistarea aprovizionării cruciaţilor, ceea ce a dus la apariţia ameninţării foametei în tabăra cruciată. Sub imperiul acestei temeri cruciaţii au ajuns la disensiuni în interiorul lor, disensiuni de care a profitat Alexios I şi i-a atacat din nou reuşind să-l înfrângă pe Godefroi de Bouillon, care în atari condiţii a fost nevoit să accepte condiţiile puse de împărat. Cu acest prilej francezul s-a angajat, în numele său şi al cruciaţilor, să returneze Bizanţului toate teritoriile pe care el sau ai săi le vor cuceri în Orient.

Următorul pas al împăratului bizantin a fost încheierea unui tratat asemănător cu conducătorul armatei normande, Bohemund de Tarent, lucru care sa şi întâplat destul de repede. Singurul care nu a prestat jurământ vasalic faţă de împărat a fost Raymond IV de Saint-Gilles. Încheiate astfel formalităţile prin care armatele cruciaţilor deveneau braţul înarmat al Bizanţului în vederea recuceririi teritoriilor pierdute în favoarea turcilor şi sarazinilor, împăratul a pus la dispoziţia cruciaţilor corăbiile necesare traversării Bosforului. Ajunşi pe malul Asiatic cruciaţii şi-au aşezat tabăra de bază la Nicomedia, situată în faţa Niceei, care a fost cucerită în iunie 1097. Următoarea etapă a campaniei cruciaţilor a fost traversarea provinciei Anatolia. Primul eşalon fiind alcătuit din normanzi, iar al doilea din armatele lui Godefroi de Bouillon şi Raymond de Saint-Gilles.

Prima mare confruntare între cruciaţi şi turcii selgiucizi a vut loc pe data de 1 iulie 1097. Turcii, deşi până la acea dată aflaţi în conflict ca urmare a luptelor celor două dinastii - selgiucidă şi danishmandită -, au avut în prima parte o superioritate numerică, care a ţinut doar până la venirea eşalonului doi al cruciaţilor. Victoria de la Dorileea le-a deschis cruciaţilor drumul spre provincial fertilă a Ikoniumului, de aici următoarea ţintă a fost cetatea Heracleea, cucerită şi ea la rândul ei.

În acest moment a izbucnit un conflinct în tabăra cruciaţilor ca urmare a dorinţei lui Tancred pe de o parte şi a lui Baudoin pe de alta, de a-şi însuşi unele din cetăţile cucerite. Badouin cu o forţă militară mai mare decât a rivalului său a reuşit, speculând şi slăbiciunile unor principi armeni, să-şi constituie un comitat - comitatul francez de la Edessa - în primăvara lui 1098.

        Revenirea la principalul scop - cucerirea Ierusalimului - s-a făcut ca urmare a ameninţărilor cu răscoala venite din partea masivului număr de pelerini ce însoţeau trupele cruciate. Asediul oraşului a început în iunie 1099, într-o perioadă când stăpânirea fatimidă asupra acestuia nu era pe deplin stabilită. Cruciaţii au avut mai mult de furcă cu setea şi foametea decât cu forţele apărătorilor şi în consecinţă în iulie 1099 Ierusalimul a fost cucerit. S-a deschis o perioadă de controverse cu privire la persoana căreia să-i fie încredinţat oraşul şi la îndemnul episcopului Adhemar de Monteil s-a luat hotărârea ca Godefroi de Bouillon să fie numit "apărător al Sfântului Mormânt", fapt ce nemulţumea cele două partide ale cruciaţilor - susţinătorii lui Raymond IV şi pe cei ai lui Godefroi care doreau să-l proclame rege - precum şi pe împăratul bizantin care, conform înţelegerii din 1096, trebuia să primească toate cuceririle făcute de armatele cruciate.

După cucerirea Ierusalimului majoritatea cruciaţilor considerau misiunea lor încheiată şi au început să se întoarcă în Europa sau în teritoriile pe care şi le-au instiuit în Asia Mică, alături de Godefroi de Bouillon rămânând doar câteva sute de cavaleri. Cu toate acestea Godefroi de Bouillon a beneficiat de slaba organizare a lumii arabe reuşind să-şi lărgească graniţele statului, dar la 18 iulie 1100 încetează din viaţă şi locul lui este luat de Baudouin, care se proclamă rege al Ierusalimului, fiind primul rege catolic al acestei cetăţi.

Principalele realizări ale Cruciadei întâi au fost eliberarea unor teritorii, foste provincii ale Imperiului bizantin, de sub stăpânirea turcilor şi organizarea unor state catolice pe aceste teritorii, state stăpânite de principalii conducători ai cruciadei feudalilor :

- Comitatul de la Edessa,

- regatul Antiohiei,

- regatul Ierusalimului.

 Sursa: Zeno Karl Pinter, Ioan Marian Tiplic, Europa si Orientul Apropiat in Evul Mediu