Organizarea administrativa a Romaniei in perioada interbelica

In această perioadă s-a dispus organizarea administraţiei locale, noua reglementare au menţinut judeţul şi comuna ca unităţi administrative cu personalitate juridică. Comunele se împărţeau în două categorii: rurale (se puteau forma din unul sau mai multe sate) şi urbane (fiind centre de populaţie recunoscute ca atare prin lege).

Au existat şi plăşi, ca simple unităţi de control stabilite de Ministerul de Interne după consultarea consiliului judeţean. Plasa a fost condusă de un prim-pretor având rolul de a informa pe prefect de evenimentele din comună şi a lua toate măsurile care se impun pentru menţinerea autorităţii statale pe plan local.

În fruntea judeţului s-a menţinut încontinuare prefectul, cu atribuţii sporite faţă de perioada anterioară. Pe lângă prefect a fost creat un organ ajutător denumit Consiliul de prefectură, la început ca organ consultativ, ulterior transformat în organ administrativ.

Începând cu anul 1923 în viaţa administrativă locală a fost înfiinţat Statutul funcţionarilor publici, în baza căruia s-au stabilit principalele reguli de recrutare, avansare, salarizare, transfer şi răspundere disciplinară a funcţionarilor publici locali.

În fiecare comună era ales câte un primar, la comunele compuse dintr-un singur sat, în restul comunelor fiind desemnat de către Consiliul comunal. Din anul 1936 legea a fost modificată, primarii fiind aleşi de consiliile comunale din rândul consilierilor. Toate hotărârile organelor administraţiei locale erau supuse controlului organelor superioare.

Pe plan local, au existat în baza legii organe ale poliţiei, jandarmeriei, garada financiară etc., cu rolul de a duce la îndeplinire politica statală pe plan local.

În domeniul contenciosului administrativ a fost adoptată legea din 1925 prin care această materie a fost dată în competenţa curţilor de apel şi a Curţii de casaţie.

Sursa: Ion Negru, Istoria dreptului romanesc