Invazia tătară din 1241-1242

    Nici un eveniment din primele secole ale mileniului al II-lea nu a lăsat o impresie atât de covârşitoare asupra contemporanilor şi nu a avut urmări aşa de profunde asupra destinului istoric al popoarelor din Europa Răsăriteană precum marea invazie mongolă.

Ideea de imperiu universal sub dominaţie mongolă a inspirat şi programul de cuceriri cu adevărat universal elaborat de Ginghis-han şi urmărit cu tenacitate de el însuşi şi de succesorii săi imediaţi, Ögödai, Güyük, Möngke şi Kubilai.

Cucerirea s-a desfăşurat atât în direcţia popoarelor din stepă şi taiga, cât şi în direcţia civilizaţiilor sedentare: chineză, islamică şi creştină. Instrumentul prin excelenţă al cuceriri a fost oastea mongolă, care şi-a desăvârşit organizarea în urma kuriltaiului din 1206. O contribuţie însemnată la succesele militare a avut excelentul sistem de informare organizat de mongoli; toate campaniile întreprinse de ei erau precedate de vaste acţiuni de investigare a realităţilor geografice, politice, economice ale teritoriilor ce urmau să fie invadate. Întemeiaţi pe aceşti factori de superioritate, mongolii, cu efective relativ modeste, au fost în măsură să zdrobească aproape toate rezistenţele care le-au stat în cale, atât cele ale popoarelor de stepă înrudite etnic sau spiritual cu ei, cât şi cele ale societăţilor sedentare mult mai civilizate.

         În anul 1235, în anul şoarecelui, în stepa mongolă, marele kuriltai întrunit la ordinul lui Ögödai, succesorul lui Ginghis-han, hotăra relansarea ofensivei în vederea împlinirii misiunii universale atribuite Imperiului mongol de fondatorul său. Între ţelurile noii ofensive, care avea să se reverse devastator în multiple direcţii, a fost şi cucerirea Europei. Potrivit planului de campanie, ansamblul Europei urma să fie adus la supunere faţă de noul imperiu şi în temeiul acestei hotărâri o mare oaste mongolă, sub conducerea lui Batu, nepotul lui Ginghis-han, a pornit în anul 1236, din stepa mongolă spre vest. Mentorul militar al întregului grup de principi mongoli, comandanţi ai diferitelor corpuri de oaste, a fost marele strateg Sübötäi, ce avea să joace un rol de prim plan. Obiectivele campaniei erau deosebit de ambiţioase, fiind de o anvergură fără precedent la momentul respectiv.

Ele nu au fost identice pentru toate teritoriile vizate de invazie, pentru că unele dintre acestea - precum zona Volgăi inferioare şi mijlocii, spaţiul nord pontic şi Câmpia Panonică, cu mari întinderi de şes adecvate păşunatului – se doreau ocupate efectiv, în timp ce altele, precum Rusia, Polonia, Moravia etc., erau atractive prin prisma posibilităţilor de a fi prădate, de a furniza robi sau tribut.

Potrivit unei estimări recente, în momentul declanşării invaziei în Rusia comandamentul suprem mongol ar fi dispus de cca. 130.000-150.000 de războinici, dintre care doar 50.000-60.000 ar fi fost mongoli, restul reprezentând aportul celor de alt neam, obligaţi să-i urmeze.

         Primele contacte ale mongolilor cu popoarele europene au avut loc în 1222- 1223, când armata comandată de Jäbäsi Sübötäi a traversat Munţii Caucaz, întâlnind pe alani şi cumani. Alianţa pe care aceştia o încheie împreună cu cnezatul Rusiei Kievene a fost înfrântă de către armatele mongole în bătălia de pe râul Kalka, dar succesul nu a fost fructificat, deoarece mongolii erau epuizaţi după o mult prea îndelungată campanie militară şi au fost nevoiţi să se retragă spre zonele de baştină. Retragerea mongolilor a amânat cu un deceniu şi jumătate deznodământul ce se profila pentru soarta turanicilor şi cnezatelor ruseşti din stepele Europei Răsăritene.

Europei Răsăritene.

        În intervalul de numai patru ani (1237-1240), în urma unui şir de operaţii militare strălucite, marea oaste mongolă a lui Batu a distrus şi subjugat cele trei mari entităţi politice din spaţiul rus şi nord-pontic: hanatul bulgar de pe Volga, hoarda cumană din stepa nord-pontică şi mozaicul de state cvasi-independente rezultate din destrămarea Rusiei Kievene. Pătrunderea mongolilor în stepele nordpontice şi în Crimeea în 1237-1238 a provocat exodul în masă al cumanilor spre regiunile dunărene. În anul 1239 hanul Kuthen a primit încuviinţarea lui Bela al IV-lea de a se stabili în Ungaria împreună cu 40.000 de cumani, alte triburi cumane găsindu-şi refugiul în Balcani. Prin aceasta terenul era pregătit pentru a doua fază a ofensivei în direcţia Europei, spatele frontului fiind asigurat.

Ţinta principală a celei de a doua etape a atacului mongol împotriva Europei a fost regatul arpadian şi în această direcţie au fost concentrate efectivele cele mai numeroase şi elita strategilor mongoli în frunte cu Batu-han. Direcţia noului atac a fost determinată de căutarea terenului cel mai prielnic; prin poziţia ei geografică, prin fertilitatea şi abundenţa păşunilor ei, Câmpia Panonică a fost din totdeauna pentru călăreţii stepei o bază de lansare a raidurilor în aria civilizaţiilor sedentare din sud-estul, centrul şi apusul Europei sau un popas prielnic pentru pregătirea cuceririi şi instalării definitive pe teritoriile acestora.

Marea invazie spre Europa centrală a fost precedată de două atacuri fără amploare deosebită asupra sud-estului Poloniei şi abia în martie 1241, după trecerea iernii, principalele forţe mongole s-au îndreptat spre Polonia şi Ungaria. Înainte ca problema traversării Carpaţilor de oştile lui Batu să fi devenit iminentă, o primă iniţiativă de angajare a unei înfruntări cu mongolii pare să fi aparţinut ungurilor.

Penetrând pe teritoriul Ungariei, după ce au distrus fortificaţiile din pasul Verecke, mongolii au avansat pe valea Tisei, provocând panică la curtea regală. Atacarea regatului din mai multe direcţii a împiedicat forţele locale răspândite prin ţară să vină în ajutorul lui Bela al IV-lea, care a fost nevoit să-i înfrunte pe mongoli cu efective puţin numeroase şi în confruntarea de la Mohi, situat la confluenţa Tisei cu Sajo, din 11 aprilie 1241, regele ungar a fost înfrânt.

Succesul mongolilor nu s-a datorat unui atac surpriză, ci mai degrabă el a fost urmarea a doi factori independenţi unul de celălalt: forţa de şoc extraordinar de puternică a armatelor invadatoare şi situaţia politică internă din cadrul regatului ungar. De înfrângerea regatului ungar a profitat şi ducele Austriei, care l-a sechestrat pe Bela al IV-lea şi l-a eliberat abia după acceptarea de către acesta a cedării a trei ţinuturi de lângă graniţă.

         După ce au distrus Episcopia cumanilor, mongolii, aflaţi sub comanda lui Bediak, s-au îndreptat spre Ţara Bârsei, unde au ajuns la sfârşitul lunii martie 1241. Tentativa voievodului Transilvaniei, Pousa, de a le stopa înaintarea nu a avut sorţi de izbândă, armata sa fiind înfrântă, iar conducătorul ei omorât. Trupele mongole au avansat fără să întâlnească nici o rezistenţă pe valea Oltului, cucerind Alba Iulia, Cetatea de Baltă şi au părăsit Transilvania urmând cursul Mureşului. O altă coloană, ce a traversat Cumania Neagră şi a distrus episcopia Milcoviei a intrat în Transilvania prin pasul Turnu Roşu şi după ce a distrus Sibiul şi a trecut prin foc şi sabie împrejurimile acestuia, s-au unit cu corpul condus de Bediak.

Apărarea trecătorilor carpatice a fost încredinţată românilor şi secuilor, ceea ce deducem din împrejurarea că, imediat după invazie, cele două populaţii, ce locuiau în aşa-numitele silvae, fuseseră investite cu misiunea de a fortifica pasurile montane de la graniţă, spre a opri eventualele penetraţii ale mongolilor. Aceste date sunt prezentate într-un mod cvasi-identic în mai multe cronici, întocmite la câteva decenii după consemnarea faptelor relatate, a căror sursă de inspiraţie - comună - nu a fost identificată. Odată depăşit obstacolul palisadelor şi cel reprezentat de armata voievodului Transilvaniei în Ţara Bârsei, detaşamentele mongole nu au mai avut de întâmpinat oprelişti majore în pătrunderea către vest, realizată de-a lungul văii Oltului. La 11 aprilie 1241 acestea ocupau şi devastau Sibiul, continuând înaintarea spre Ungaria, unde a avut loc joncţiunea cu grosul oştilor mongole aflate sub comanda lui Batu-han.

Ca urmare a acţiunilor din vara anului 1242 îndreptate împotriva Austriei, la iniţiativa ducelui Friedrich II al Austriei s-a creat o coaliţie antimongolă, alcătuită din regele Waclaw I al Boemiei, patriarhul Berthold al Aquileei, ducele Bernhard II al Carinthiei, markgraful din Baden. Reunirea acestor forţe releva că ideea de cruciadă şi spiritul de solidaritate a suveranilor din occidentul catolic nu se atrofiase cu totul. Surprins de operativitatea măsurilor defensive ale ducelui Austriei, grupul expediţionar mongol a considerat prudent să evite confruntarea şi a revenit în Ungaria.

La acest moment a intervenit vestea morţii marelui han Ogodai la 11 decembrie 1241 la Karakorum. Problemele succesiunii la tron şi a structurii Imperiului mongol prezentau pentru Batu-han şi ceilalţi principi din familia lui Ginghis-han o importanţă prea mare ca să le ignore. Coroborată această situaţie cu ravagiile produse de foametea şi bolile ce bântuiau în regatul ungar, a dus la hotărârea evacuării de către mongoli a Ungariei.

     Desi moartea marelui han Ogodai, a cauzat o retragere aproape totală a forţelor mongole din Europa vestică şi centrală, în Europa estică imperiul mongol şi-a păstrat supremaţia şi a înfiinţat chiar unele centre politice prin care se supravegheau aceste teritorii - Hoarda de Aur. Crearea unui stat puternic al mongolilor în zona pruto-nistreană va duce la schimbarea de orientare a strategiei defensive a regatului ungar în anii imediat următori retragerii mongolilor, fapt ce va caracteriza politica de apărare a graniţelor de est ale regatului până în secolul al XV-lea, când voievodatul - considerat vasal coroanei ungare - Moldova se va impune ca un tampon între acest stat şi regatul ungar. 

 Sursa: Zeno Karl Pinter, Ioan Marian Tiplic, Europa si Orientul Apropiat in Evul Mediu