Doliul și recăsătorirea în dreptul vechi

-
În dreptul vechi, unul dintre cele mai importante impedimente la încheierea unei noi căsătorii era perioada de doliu. Normele canonice interziceau în mod expres căsătoriile în timpul doliului, iar văduva era obligată să respecte un interval minim înainte de a se recăsători. Conform canoanelor, „soția văduvă este îndatorată să aștepte timpul de doliu”, ceea ce reflectă atât o regulă juridică, cât și o exigență morală.
Fiecare femeie văduvă trebuia să respecte o perioadă de doliu de cel puțin un an. Nerespectarea acestei obligații atrăgea consecințe severe: pierderea întregii averi moștenite de la soțul decedat. După trecerea unui an, văduva își putea păstra zestrea și avea dreptul legal de a se recăsători.
Pentru a încheia o nouă căsătorie, femeia trebuia să îndeplinească o serie de condiții prevăzute exclusiv pentru văduve. Pravilele nu menționau obligații similare pentru bărbați, ceea ce evidențiază o diferență clară între statutul juridic al femeii și cel al bărbatului. Văduvul nu avea o perioadă de doliu reglementată și nici restricții privind momentul recăsătoririi.
Legislația vremii prevedea sancțiuni suplimentare pentru femeia care se recăsătorea înainte de împlinirea unui an de la moartea soțului: era considerată „lovită de infamie”, nu putea transmite celui de‑al doilea soț mai mult de o treime din avere și nu putea dispune prin testament în lipsa copiilor. Totodată, ea nu putea primi moșteniri sau donații pentru cauză de moarte, acestea revenind moștenitorilor celui care le lăsase.
Aceste reguli demonstrează inegalitatea juridică și socială dintre bărbați și femei. Poziția femeii era inferioară, iar normele morale și juridice îi impuneau restricții mult mai dure decât bărbatului. În multe situații, văduva cu copii rămânea sub tutela familiei soțului, fiind dependentă de aceasta pentru creșterea copiilor și administrarea averii. Din acest motiv, recăsătorirea ei depindea în mare măsură de acordul rudelor soțului și devenea adesea aproape imposibilă.

 Sursa: Lilia Zabolotnaia,  Femeia in relatiile de familie din Tara Moldovei in contextul european pana la inceputul sec. al XVIII-lea

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Căsătoria la romani

-
      În dreptul roman sunt cunoscute două forme de căsătorie: - cu manus; - fără manus.      Multă vreme, s-a practicat numai căsătoria cu manus, în virtutea căreia femeia măritată trecea sub puterea bărbatului. Spre sfârşitul Republicii, femeile au început să trăiască în uniuni nelegitime, pentru a nu trece sub puterea bărbatului, motiv pentru care a fost sancţionată căsătoria fără manus, prin care femeia rămânea sub puterea lui pater familias din familia de origine.      Căsătoria cu manus se realiza în trei forme: - confarreatio; - usus; - coemptio .     Confarreatio este o formă de căsătorie rezervată patricienilor, căci presupunea prezenţa lui pontifex maximus şi a preotului lui Jupiter.     Usus consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor soţi, iar dupăexpirarea termenului de un an, femeia trecea automat sub puterea bărbatului.   ...
Citiți mai multe

Epoca Fanariotă în Țările Române: Cauze, Context și Implicații Politice

-
Epoca fanariotă reprezintă o perioadă distinctă în istoria Moldovei și a Țării Românești, marcată de dominația indirectă a Imperiului Otoman prin numirea de domni greci, proveniți din familii influente din Istanbul. Începută în Moldova în 1711 și în Țara Românească în 1716, această epocă a fost determinată de o serie de cauze politice, economice și strategice, care au redefinit raporturile dintre Poartă și elitele locale. 📆 Debutul epocii fanariote • 1711: începutul epocii fanariote în Moldova • 1716: începutul epocii fanariote în Țara Românească • Domnii locali sunt înlocuiți cu greci din Istanbul, considerați mai loiali față de Poartă 🔍 Cauzele instaurării regimului fanariot 1. Neîncrederea în domnii locali • Boierimea românească manifesta tendințe anti-otomane • Răscoale și mișcări de eliberare amenințau suzeranitatea otomană 2. Ruinarea boierimii • Condiții economice precare → boierii nu mai puteau concura financiar pentru scaunul domnesc la Istanbul • Costuri...
Citiți mai multe

Blocada continentală instaurată de Napoleon

-
      Instaurată de decretele din Berlin (noiembrie 1806) şi de la Milano (noiembrie şi decembrie 1807), blocada continentală este în primul rînd o armă de luptă împotriva Angliei, stăpîna mărilor după bătălia de la Trafalgar ( 1805). Blocada interzice oricărei nave britanice s ă acosteze în porturile Imperiului sau ale aliaţilor săi, oricărui vas neutru să se oprească în vreun port britanic, căci, în acest caz, va fi considerat proprietate britanică şi declarat susceptibil de a fi capturat în porturi sau în larg. Formă de război, blocada are o eficacitate îndoielnică. Împăratul este obligat să-i mai îndulcească aplicarea pentru ca Franţa să nu fie lipsită total de produsele coloniale iar produsele agricole şi manufacturiere să nu fie lipsite de pieţe de desfacere. În plus, amploarea contrabandei şi imposibilitatea de a interzice total accesul pe litoralul european a făcut multe breşe în blocadă.       Consecinţele blocadei asupra o...
Citiți mai multe