Doliul la romani in evul mediu

-
Un alt impediment la încheierea căsătoriei era doliul. Căsătoriile erau oprite în perioada de doliu. Conform canoanelor bisericeşti, „soţia văduvă este îndatorată să aştepte <să treacă> timpul de doliu”.
Fiecare femeie văduvă era obligată să respecte o perioadă de doliu de cel puţin un an înainte de a se putea căsători din nou. Dacă nu respecta această condiţie, atunci pierdea toată averea rămasă de la soţul decedat. După un an, femeia avea drept să se recăsătorească şi atunci nu pierdea zestrea.
Pentru a încheia următoarea căsătorie, femeia trebuia să respecte un şir de condiţii, care se refereau numai la femei. În pravile nu se spune nimic în privinţa bărbaţilor, în mod special cum trebuiau să se comporte văduvii în perioada de doliu şi cât dura perioada de doliu pentru ei. Se specificau numai obligaţiile femeilor: „Iar <femeia> care se va căsători înainte de a se fi împlinit un an de la moartea soţului este lovită de infamie şi nici nu poate să dea celui de al doilea soţ mai mult de a treia parte din averea sa sau să lase ceva prin testament <cuiva>, când, bineînţeles, nu are copii, şi nici ea nu va primi <nimic> din vreo moştenire sau legat sau danie pentru cauză de moarte, ci vor primi moştenitorii aceluia, care a lăsat aceste <lucruri>.
Această condiţie impusă femeilor demonstrează o diferenţiere evidentă între bărbat şi femeie în ce priveşte statutul lor juridic şi social. Poziţia femeii sub raport juridic era inferioară şi inegalitatea dintre sexe persista în legislaţia timpului. Problema respectării timpului minim de doliu şi a momentului acceptat pentru recăsătorire avea şi o latură morală, care impunea femeii condiţii mai dure decât bărbatului. În privinţa raporturilor dintre bărbat şi femeie, poziţia bărbatului rămânea în continuare mai avantajoasă. În majoritatea cazurilor, când văduva avea copii, ea rămânea cu rudele bărbatului, chiar sub tutela acestora, fiind ajutată să crească copiii şi să administreze averea lăsată de soţ. Din aceste motive, recăsătorirea femeii depindea în mare măsură de familia soţului şi era aproape imposibilă.

 Sursa: Lilia Zabolotnaia,  Femeia in relatiile de familie din Tara Moldovei in contextul european pana la inceputul sec. al XVIII-lea

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cauzele instaurarii regimului fanariot

-
Se consideră că epoca fanariotă, în Moldova, începe în anul 1711, iar în Ţara Românească, în anul 1716. În ce priveşte cauzele instaurării acestui regim, de asemenea, s-au dat explicaţii diferite. Unii istorici au afirmat că principala cauză a introducerii acestui regim de către otomani a fost neîncrederea în domnii locali, în boierimea locală, care se ridica la luptă pentru înlăturarea suzeranităţii otomane. Alţii au afirmat că principala cauză a constat în faptul că datorită condiţiilor vitrege, boierimea locală s-a ruinat şi, ducând lipsă de bani, ea nu mai putea participa la lupta din Istanbul pentru scaunul domnesc, care era din ce în ce mai scump. Nimicirea dinastiilor domnitoare din cele două ţări româneşti au acutizat la maximum raporturile dintre diferitele partide boiereşti, fiecare străduindu-se să înainteze candidatul ei la domnie dintre boierii pământeni, evident, partida „turcofilă” fiind favorizată în această competiţie de Poartă. Atunci când şi această formă
Citiți mai multe

Campania otomană din anul 1538 şi consecinţele ei pentru Moldova

-
Anul 1538 a fost fatal pentru domnia lui Petru Rareş. Domnul Moldovei nu lasă nepedepsită campania poloneză din Moldova din anul precedent şi, în luna ianuarie, oastea moldoveană (circa 20 000 oşteni) intra în Polonia unde nimiceşte, practic, toată armata apărării curente (circa 2 000 oşteni). Încercarea polonezilor de a-l pedepsi pe Rareş suferă eşec: în februarie 1538, o nouă oaste poloneză este zdrobită pe Siret. În aceste condiţii, regele Sigismund apelează la Poartă. Solul polon Erasmus de Kretkow, sosit la Constantinopol în mai 1538, cerea ca sultanul "să numească in locul lui (a lui Petru Rareş) un alt om din neamul său în fruntea Valahiei, provincia sa tributară". Este prima solicitare de acest fel a regelui polon. Prin ea, Sigismund revine la planul otoman propus polonilor în 1533, dar refuzat atunci. Prin această cerere polonezii dau frîu liber acţiunilor otomanilor în Moldova, acceptă ca sultanul să numească domn în Moldova, ceea ce a afectat serios statutu
Citiți mai multe

Politica interna a lui Stefan cel Mare

-
   Preocuparea dominantă a domniei lui Ştefan a fost emanciparea Moldovei de sub stăpânirea străină. Dar lupta pentru independenţă, pentru a avea şanse de reuşită, presupunea un stat puternic, eliberat de tutela marii boierimi; şi, în acţiunea domnului efortul de centralizare a statului şi progresiva sa afirmare pe plan internaţional au fost indisolubil legate.     Statul era în primul rând domnia; de la primele sale acţiuni şi până la cele din urmă, Ştefan a desfăşurat un efort neabătut pentru consolidarea puterii domneşti. Abia înscăunat în 1457, după ce a încercat să obţină prin negocieri recunoaşterea sa de către coroana polonă şi, în acelaşi timp, izgonirea din Polonia a domnului fugar, Ştefan smulge concesiile urmărite prin expediţii militare în regatul vecin. La capătul domniei, în 1504, pentru a frânge rezistenţa unei părţi a boierimii şi pentru a-l impune ca succesor pe fiul său Bogdan, pe care-l considera cel mai apt să-i continue opera, Ştefan se ridică de pe patul de m
Citiți mai multe