Rascoala lui Horea, Closca si Crisan

În mijlocul deceniului nouă, în plină eră a reformelor, se declanşează în Transilvania, în 1784, una dintre cele mai puternice răscoale ţărăneşti europene din secolul al XVIII-lea, prin proporţiile şi răsunetul ei internaţional.

Anunţată de incidente locale petrecute în Munţii Apuseni încă de la începutul deceniului, răscoala izbucneşte în legătură cu conscripţia militară ordonată de Iosif al II-lea, în 31 ianuarie 1784, în vederea întăririi sistemului de apărare local. Ştirea despre proiectata înrolare în regimentele grănicereşti, organizate într-o perioadă precedentă, provoacă un val de interes în mijlocul ţărănimii iobage, tentată de statutul de libertate oferit de înrolare. Oficialităţile comitatelor asistă consternate la adeziunea satelor, la proporţiile contagiunii care cuprinde întregi regiuni, ţărănimea iobagă, în primul rând românească, dar şi maghiară şi săsească din zonele comitatelor. Pe măsura extinderii fenomenului apar tot mai distincte şi manifestările antifeudale, intenţiile ţăranilor de a deveni stăpâni pe pământurile lucrate, de împărţire a celor nobiliare. Încercarea de a stăvili fluxul, prin contramandarea conscrierii, nu opreşte revolta care se declanşează în Munţii Apuseni, într-o atmosferă mereu incandescentă, urmare a incidentelor anterioare ce nu se stinseseră încă.

În mijlocul noilor agitaţii se defineşte tot mai clar personalitatea lui Horea, conducător al delegaţiilor ţărăneşti la Viena, de pe acum figura centrală datorită primirii la împărat (aprilie 1784). Aureolată de nimbul audienţei, personalitatea lui Horea câştigă dimensiunile conducătorului. Credinţa comună ţărănească în intenţia salutară a „bunului împărat”, stimulată de contactul cu Iosif al II-lea, împrumută lui Horea prestigiul omului providenţial. Reluarea conscripţiei antrenează în toamna lui 1784, în octombrie, noul val de interes pentru militarizare care creşte în rândul moţilor, locuitorii munteni, paralel cu atmosfera generală de nemulţumire a iobagilor din comitate împotriva sarcinilor feudale.

Creşte însă şi încrederea în demofilia împăratului, grefată pe contradicţiile dintre reformism şi conservatorismul nobiliar. În 28 octombrie, în comitatul Zarandului, la Brad, unul din viitorii conducători ai răscoalei, Crişan, un fost soldat imperial, cheamă, în numele lui Horea, ţărănimea la adunare, pentru a-i face cunoscută „porunca” imperială de a primi arme şi de a nu presta slujbele domneşti. În 31 octombrie, la Mesteacăn se adună ţărănimea din comitatele învecinate, de unde, în numele lui Horea, sunt îndrumaţi spre cetatea din Alba Iulia pentru a primi arme. La această adunare se prefigurează, prin cuvintele rostite de Crişan, perspectiva eliberării din iobăgie şi reducerea sarcinilor feudale.

De acum înainte răscoala câştigă teren, gândul înrolării se transformă în hotărârea de a distruge nobilimea. Răsculaţii atacă deopotrivă nobilimea şi reprezentanţii statului, aparatul funcţionăresc, sub cele mai variate lozinci, dar mai ales sub una care le domina pe toate: nobilime şi iobăgie să nu mai fie.

Pe măsură ce răscoala se întinde şi cuprinde satele din câmpia Transilvaniei sunt antrenaţi şi iobagii unguri, astfel că mişcarea devine generală, cuprinzând, într-o formă sau alta, toată iobăgimea. În noiembrie răscoala era în apogeu, cuprinsese întreaga ţară, antrenată de destinul comun în faţa opresiunii feudale. În această situaţie de ridicare generală, ţărănimea, încrezătoare în biruinţa ei, îşi sintetizează revendicările în ultimatumul din 11 noiembrie 1784 adresat nobilimii, adăpostită în cetatea de la Deva.

Ajunsă la apogeu, răscoala continuă paralel cu încercările de liniştire ale aparatului administrativ şi ale armatei. Acţiunea ţărănească este întretăiată, întreruptă de tentative, de

intervenţia conducătorilor ecleziastici, a intelectualilor, care înlesnesc opera de liniştire. Comanda militară, exploatând încrederea ţărănimii în Iosif al II-lea, a reuşit să oprească, încă înainte de a avea dispoziţii precise, cursul ascendent al răscoalei. Atunci însă când împăratul decide intervenţia armatei, aceasta intră în munţi. Ţărănimea s-a văzut confruntată cu necesitatea apărării. Cu toate succesele pe care ţărănimea răsculată le înregistrează, la 7 decembrie, la Mihăileni, colonelul imperial Kray învinge oastea ţărănească. Măsurile de pacificare, tratativele şi o armată imperială au hotărât nu numai soarta răscoalei din munţi ci, în general, din ţară. Oastea lui Horea s-a destrămat şi ea, astfel că la 14 decembrie capii răscoalei se retrag adânc în munţi.

Urmăriţi, au fost arestaţi la 26 decembrie şi încarceraţi la Alba Iulia. Judecaţi după o insistentă anchetă, sunt condamnaţi prin sentinţa din 25 februarie 1785, potrivit codului terezian, să fie frânţi cu roata. La 28 februarie sentinţa a fost executată în prezenţa mulţimilor ţărăneşti, aduse spre a vedea un exemplu de pedepsire a îndrăznelii săvârşite prin ridicarea la luptă.

Răscoala lui Horea a declanşat, datorită proporţiilor ei, un larg răsunet european, difuzat pe toate canalele diplomatice, publicistice, literare şi istorice, într-un larg spaţiu, din Peninsula Iberică până în Scandinavia, în statele italiene şi germane, în Franţa şi Ţările de Jos, în America. Intervenită într-un moment în care ideile revoluţiei democratice americane vesteau amurgul vechiului regim, răscoala dezvăluie Europei eşecul despotismului luminat, invalidând imaginea monarhului desăvârşit.

Efectele răscoalei s-au răsfrânt şi asupra societăţii timpului, ele stând la baza Patentei de desfiinţare a iobăgiei în Transilvania (1785). Deşi aplicată începând cu 1781 în alte ţări ale coroanei, datorită rezistenţei nobilimii, introducerea ei în principat s-a amânat. Datorită răscoalei s-a desfiinţat şi în Transilvania dependenţa personală, redându-se iobagului dreptul de strămutare, suprimat de legislaţia dietală de după răscoala lui Doja. Cu toate că nu desfiinţa raporturile feudale, patenta a grăbit disoluţia lor. Aceasta stimulează şi alte procese adiacente prin acordarea dreptului de a învăţa meserii şi a le exercita indiferent de loc. În general, prin desfiinţarea dependenţei personale se deschide o nouă fază în raporturile feudale, oferind noi temeiuri mişcării de emancipare.

Sursa: Dennis Deletant, Mihai Barbulescu, Istoria Romaniei